SERGIU MANDINESCU

AMIN

Sergiu Mandinescu

(12 ani de detenție, sfărâmat în reeducare, la Pitești, acolo unde a „scris” acest poem, în decembrie 1949; mort la scurtă vreme după eliberare, în 1964, la 38 de ani)

De-aş avea o pană de înger

Şi cerneală de bezne,

Poate că abia atunci mi-ar fi lesne

Să mă adun din toate risipirile,

Să-mi scriu amintirile

Şi să spun tuturor de ce sânger.

Era o noapte jefuită de stele...

La fereastra nădejdii – zăbrele,

La uşa salvării – lăcate,

Iar frunţile noastre palide înnoptaseră toate.

Când, deodată, din mijlocul nostru

Izbucni, ca o flacără neagră, ura.

Focul ei a topit într-o clipă

Gând, suflet, aripă –

Toate din tot – şi n-a mai rămas decât zgura.

Baroase cumplite zdrobiră tăcerea

În cioburi de răcnete mari cât durerea.

Ţăndări din sufletele noastre au ajuns până la cer.

Martirii ardeau pe ruguri de ger...

Atât de cumplite au fost suferinţele,

Atât de năprasnică urgia,

Încât în noaptea aceea unii şi-au pierdut minţile,

Alţii şi-au pierdut veşnicia.

Într-un târziu toate sufletele zăceau sfărâmate.

Ah, amintirea asta ca pe o roată mă frânge!

Pe jos erau risipiţi creiţarii de sânge,

Plata atâtor păcate.

Dintre cei care au trecut pe acolo, numai morţii trăiesc.

Iată, de pildă, eu – umblu, vorbesc,

Asemenea lui, aşijderea ţie,

Dar viaţa mea nu-i, nu-i, prietene, decât o moarte vie.

Ah, Doamne, iată-mă aici, la ceasul comorilor,

Îmbrăţişându-mi lespedea de patimi şi chin.

Aştept îngerul zorilor,

Aştept Învierea,

În numele Tatălui şi-al Fiului, şi-al Sfântului Duh, Amin!