GRIGORE VIERU -FRATELE ROMÂNIEI

GRIGORE VIERU – 85 DE ANI DE LA NAŞTERE

(14 februarie 1935 – 18 iunie 2009)

„Eu sunt născut într-un sat aflat lângă Miorcanii marelui Ion Pillat, pe malul drept al Prutului. După ce s-au distrus bisericile şi mănăstirile de la noi, transformate fiind în spitale de boli venerice, în spitale de tuberculoşi sau în puşcării, maica, femeie profund religioasă, în taină, în noaptea Învierii, voia să sfinţească pasca. Şi atunci aştepta zvonul clopotelor din biserica de pe malul celălalt şi atunci sfinţea ouăle şi pasca… Este păcat să uitaţi aceste lucruri, care se întâmplă acolo, unde am pătimit şi pătimesc şi astăzi... Dar, parcă şi de Unire mi-e teamă, când văd că unii îl batjocoresc pe Eminescu în ţara lui. I-am spus aseară lui Fănuş Neagu: «Noi avem cuvântul şi ne retragem în cuvânt, dar oamenii simpli, cei care suferă, ce au?»“.
(Mizil, 10 octombrie 2008)

CASA MEA

Tu mă iartă, o, mă iartă,

Casa mea de humă, tu,

Despre toate-am scris pe lume,

Numai despre tine nu.

Să-ți trag radio și lumină

Ți-am făgăduit cândva

și că fi-vom împreună

Pieptul meu cît va sufla.

Dar prin alte case, iată,

Eu lumina o presor,

Alte case mă ascultă

Când vorbesc la difuzor.

Ți-am luat-o și pe mama

și-ați rămas acuma, ia,

Vai, nici tu în rînd cu lumea

și nici orășeancă ea.

Las' că vin eu cu bătrâna

și nepotul o să-l iau,

Care pe neprins de veste

Speria-va-ți bezna: ,, Hau!''

Și vai râde cu băiatul

Ca doi prunci prea mititei

Și vei plânge cu bătrâna

De dor, ca două femei.

Și vei tace lung cu mine

Cu văz tulbur și durut,

Casă văduvă și tristă

De pe margine de Prut.

AH, TOT MAI LINIŞTIT MI-E VERBUL

Ah, tot mai liniştit mi-e verbul

Şi dragostea şi-a mea viaţă.

Ca floarea pomului pe apă

Îmi curge somnul lin pe faţă.

Arată-mi-se-n vis un cântec,

Îl cânt cum cântă numai dorul:

„Ia-mi lacrima, dar ochii lasă-mi,

Ia apa, dar să-mi laşi izvorul”.

„Eşti trist, te pregăteşti de iarnă?”

Iubita parcă mă întreabă,

Iar eu, senin, răspundu-i parcă:

„Mă pregătesc de flori şi iarbă”.

LEGĂMÂNT

Ştiu: cândva, la miez de noapte,

Ori la răsărit de Soare,

Stinge-mi-s-or ochii mie

Tot deasupra cărţii Sale.

Am s-ajung atunce, poate,

La mijlocul ei aproape.

Ci să nu închideţi cartea

Ca pe recile-mi pleoape.

S-o lăsaţi aşa deschisă,

Ca băiatul meu ori fata

Să citească mai departe

Ce n-a reuşit nici tata.

Iar de n-au s-auză dânşii

Al străvechii slove bucium,

Aşezaţi-mi-o ca pernă

Cu toţi codrii ei în zbucium.

FORMULAR

– Numele şi prenumele?

– Eu.

– Anul de naştere?

– Cel mai tânăr an

Când se iubeau

Părinţii mei.

– Originea?

– Ar şi semăn

Dealul acela din prelungirea codrilor.

Ştiu toate doinele.

– Profesiunea?

– Ostenesc în ocna cuvintelor.

– Părinţii?

– Am numai mamă.

– Numele mamei?

– Mama.

– Ocupaţia ei?

– Aşteaptă.

– Ai fost supus

Judecăţii vreodată?

– Am stat nişte ani închis:

În sine.

– Rubedenii peste hotare ai?

– Da. Pe tata. Îngropat.

În pământ străin. Anul 1945.

PĂDURE, VERDE PĂDURE

Draga i-a fugit cu altul.

S-a ascuns în codru. Uuu!

El a smuls pădurea toată,

Însă n-a găsit-o, nu.

El a smuls pădurea toată

Şi s-o are începu.

Şi-a arat pădurea toată…

Însă n-a găsit-o, nu.

Semăna pădurea toată,

Din grâu azime-a gătit

Şi-o corabie-şi cioplise

Din stejarul prăvălit.

Şi-o corabie-şi cioplise

Şi-n amurgul greu, de stânci,

A plecat pe mări, s-o uite,

Clătinat de ape-adânci.

A plecat pe mări, s-o uite,

Dar sub lună, dar sub stea,

Răsărea la loc pădurea,

Iar corabia-nfrunzea.

DESTIN

Mă odihnesc

În tăcerea pietrei.

În al icoanei tale

Sclipăt.

În verdele adânc

Al vetrei

În pacea lor

Amăgitoare:

În țipăt!

În țipăt!

ARS POETICA

Merg eu dimineaţa, în frunte,

Cu spicele albe în braţe

Ale părului mamei.

Mergi tu după mine, iubito,

Cu spicul fierbinte la piept

Al lacrimii tale.

Vine moartea din urmă

Cu spicele roşii în braţe

Ale sângelui meu -

Ea care nimic niciodată

Nu înapoiază.

Şi toţi suntem luminaţi

De-o bucurie neînţeleasă.

REAPRINDEŢI CANDELA

Reaprindeţi candela-n căscioară

Lângă busuiocul cel mereu --

Degerat la mâini si la picioare

Se întoarce acasă Dumnezeu.

Doamne, Cel din slăvile creştine

Ce păcate oare-ai săvârşit

Că te-au dus acolo şi pe Tine

În Siberii fără de sfârşit?

Toate le ierţi, Doamne de sus, cu blândeţe măreaţă,

Chiar şi pe cei care te-au dus în Siberii de gheaţă...

Frigul ninge şi pustiul plouă,

Degerată-mi este inima.

Doamne, bine nu ne-a fost nici nouă

Fără sfatul şi lumina Ta.

Doamne, intră şi-n a mea chilie

Şi-amândoi, răniţi şi îngheţaţi

Să ne încălzim cu bucurie

Unul lângă altul ca doi fraţi.

LINIŞTEA LACRIMII

(Lui Eugen Simion)

Mi-am regăsit Ţara

În lacrima,

În liniştea inimii tale

Din care atât de luminos

Răsare dimineaţa

Poeţilor!

Aud în răsăritul rourat

Cum striga Dorul dor

Spre Basarabia,

Spre suferinţa ei,

Eu însumi preschimbându-mă

În liniştea,

În răbdătoarea ei lacrimă.