CE-AR FI SĂ TE CHEME CALEA LACTEE IUBITA MEA? - Mihai Gălățanu

 Ea are mici curburi și neboloase interstelare. Ea este cosânzeană

și cosmogonică & intergalactică. Dar, din când în când, îi apar costelații

pe picioare. Eu le văd și sunt singurul martor anonim al ănstelării ei,

adică al urcării ei la cer, vreau să zic. Al putea să-i pun un nume din nou.

Să-i spun, așa, de pildă, Calea Lactee. Sau Galaxia. Nu, pe bune,

ce-ar fi să se numească așa, ce-ar fi să se cheme Calea Lactee iubita ta?

Să ai o gagică aparte, aproape ibovnică, care să se numească, bunăoară,

Bellatrix? Sau, mai degrabă, Casiopeea? E inadmisibil! Cum ar fi,

pe gagica ta să o cheme Orion? Să-i zici: Orion, iubițel, acum desfă

și tu piciorușele nițel, nu fi rea!... Oho, ce iubire ar fi! Ca Sita și Ramma.

Ar fi o dragoste fără sfârșit. Și nu oriunde,

ci în univers. Ar fi o iubire așa,

cam cum visau romanticii. Și eu nu sunt altceva decât un romantic întârziat,

un piranha al romantismului. Un homo îndrăgostisus. Homo înnnebunitus

din dragoste. Ultimul romanticus al Europei. Și al lumii.

Homo covurluianus. Sau, mă rog, nici nu știu prea bine, covurluiensis.

Homo pierdutus în lume. Pierdutus în spațiu

și regăsitus într-o femeie,

regăsitus într-o singură femeie.

MIHAI GĂLĂȚANU, INTRAVENOS, 2019    

IAR BUNICĂ O METAFORĂ!

Costel Zăgan

14 aprilie 2018 la 22:19 · 

Ante Portas este cu Costel Zăgan.

26 august 2015 la 09:30 · 

1. Iar bunică o metaforă pe cinste În mapă duc
2. Marea Neagră Pe valurile căreia am şi scris
3. ultimul poem de dragoste La prima oră ies
4. din oglinda conjugală ciufulit însă cu tăcerile
5. foarte bine puse la punct Cafeaua pare să
6. dicteze deja gustul zilei al sinuciderii noastre
7. colective Scârba mi se scurge de pe ochelarii
8. de cal pe foia imaculată ca autostrada bucu
9. reşti-constanţa şi retur Finis coronat hopus
10. Bădiţă Mihai

EVGHENI EVTUȘENKO

EVGHENI EVTUȘENKO (18 iulie 1933 - 3 aprilie 2017)

SUNT ÎNGER

Nu beau, nu-njur

și îmi iubesc nevasta.

Nevasta mea,

accentuez aceasta.

Ca îngerii trăiesc retras.

Nu, nu-l citez pe Șcipaciov la orice pas.

Eu pentru viața asta-s zămislit,

tăcut,candid .

Printre femei când trec mi-e parcă jenă

și ochii cu sfială îi închid.

Oho!

Încep să-mi crească aripi, mi se pare.

Va trebui să-mi tai largi găuri la sacou,

să-mi strălucească aripile-n soare.

Sunt înger.

Numai că fumez adeseori.

Fac parte,deci,

din specia

de îngeri fumători.

Înger să fii!

Grea treabă și ciudată!

Să fii doar spirit.

Niciun dram de trup!

Și-n jurul meu,

femei frumoase trec

cu pas ușor și rar.

La ele nu mă uit deocamdată.

Sunt înger doar.

Dar nu uitați, rețineți asta bine!

Că diavolu,

o, cel mai strașnic diavol,

a fost odată înger,

ca și mine.

CEZAR IVĂNESCU

Cezar Ivănescu, Jeu d’Amour (Amintirea Paradisului)

! cînd eram mai tînăr şi la trup curat,

într-o noapte floarea mea eu te-am visat,

înfloreai fără păcat într-un pom adevărat,

cînd eram mai tînăr şi la trup curat,

înfloreai fără păcat într-un pom adevărat,

cînd eram mai tînăr şi la trup curat !

! nu ştiam că eşti femeie – eu bărbat,

lîngă tine cu sfială m-am culcat,

şi dormind eu am visat, tu visînd ai lăcrimat,

cînd eram mai tînăr şi la trup curat

şi dormind eu am visat, tu visînd ai lăcrimat,

cînd eram mai tînăr şi la trup curat !

! e pierdută noaptea-aceea de acum,

carnea noastră doar mai ştie-al ei parfum,

poamele ce-n pomi azi stau, gustul cărnii tale-l au

şi cad toate (mîine) putrede pe drum,

poamele ce-n pomi azi stau, gustul cărnii tale-l au

şi cad toate (mîine) putrede pe drum !

! fă-l să fie, Doamne Sfinte, numai om

pe acel care ne-a ispitit subt pom,

şi cînd pomul flori va da, fă să-i cadă carnea grea

cum cădea-va după cîntec mîna mea,

şi cînd pomul flori va da, fă să-i cadă carnea grea

cum cădea-va după cîntec mîna mea !

ȘTEFAN AUGUSTIN DOINAȘ

Una dintre cele mai frumoase poezii de dragoste din literatura română:

Astăzi nu mai cântăm, nu mai zâmbim.

Stând la început de anotimp fermecat,

astăzi ne despărțim

cum s-au despărțit apele de uscat.

Totul e atât de firesc în tăcerea noastră.

Fiecare ne spunem: – Așa trebuie să fie…

Alături, umbra albastră

pentru adevăruri gândite stă mărturie.

Nu peste mult tu vei fi azurul din mări,

eu voi fi pământul cu toate păcatele.

Păsări mari te vor căuta prin zări

ducând în gușă mireasmă, bucatele.

Oamenii vor crede că suntem dușmani.

Între noi, lumea va sta nemișcată

ca o pădure de sute de ani

plină de fiare cu blană vărgată.

Nimeni nu va ști că suntem tot atât de aproape

și că, seara, sufletul meu,

ca țărmul care se modelează din ape,

ia forma uitată a trupului tău…

Astăzi nu ne sărutam, nu ne dorim.

Stând la început de anotimp fermecat,

astăzi ne despărțim

cum s-au despărțit apele de uscat.

Nu peste mult tu vei fi cerul răsfrânt,

eu voi fi soarele negru, pământul.

Nu peste mult are să bată vânt.

Nu peste mult are să bată vântul…

Ștefan Augustin Doinaș (26 aprilie 1922 – 25 mai 2002)