ROMEO IOAN ROȘIIANU

Scrisoare despre desfrâu și sfințenie

Iubito, astăzi Dumnezeu n-a fost acasă când m-am dus la el
voiam să-mi dea înapoi minutele orele zilele săptămânile lunile anii de rugăciune
am trăit degeaba ani în smerenie ținând cont de conveniențele lumii
când eu mâncam amintiri și mă hrăneam cu iluzii deșarte în blocul vecin cineva se bucura că porumbeii iubiți i-am hrănit și-au scăpat de nemoarte
de după licurici se vedea lumina în noapte
cu arcușul blândeții și degetele înțelepciunii să mângâi strunele sufletului am vrut
oamenii ruginesc de când lumea din cauza ploii timpului
timpul ploios cere îmbrățișări îndelungi
ce nu știi tu și nu ți-am spus niciodată
pentru tine am fost hoț de buzunare pe o plajă de nudiști.

(Mai știi când ți-am spus că bătrânețea începe atunci când nici măcar nu mai poți visa la ce poți face?)

Așa a fost, Iubito a fost prima duminică când m-am îndoit că mă privește cineva din cer
pe Dumnezeu îl durea în pulă de copiii nenăscuți
habar n-avea de dramele celor care se rugau pentru el
habar n-avea de minciuna propovăduită-ntre rugi
de măicuțe rămase gravide în mănăstiri
episcopi care mă condamnau pe mine pentru că ți-am văzut sânii și coapsa în curtea bisericii
salivau când o sugeau și nu puteam să le spun că le place

(Mai știi când am rugat să-mi torni în venă vinul vechi de iubire cu care-am vrut să mă-mbăt de tine?)

Asa a fost, Iubito când am zâmbit frumos când lumea m-a vorbit de rău
ca nimeni să n-o creadă m-a condamnat la iubire pe viață
zâmbește-ți dimineața-n gânduri ți-am zis
a fost prima duminică în care m-am îndoit că mă mai privește cineva din cer
cu gândul și cu sufletul am ajuns mereu unde nu am putut ajunge cu pasul
de la o vreme am băgat de seamă că se face repede târziu în această viață
ca să nu am parte de liniștea dorită am plecat din lumea plină de zgomote
ca să-mi pot auzi până la urmă inima cum bate pe un pat de spital.

(Mai știi când ți-am spus că Dumnezeu n-a făcut lumea dacă s-a îndoit de ea?)

Așa a fost, Iubito și ca să am parte de liniștea dorită am plecat departe de lumea plină de zgomote
lumea din jurul meu a vrut atunci să-mi distrugă prezentul din zi -
unde ești, Dumnezeule la ceas de noapte și zi? –
așa a fost când le-am dat speranțe celor din jur
i-am ținut de mână ca să treacă puntea neputinței lor
de multe ori am fost răul pe care nu l-am vrut în loc de binele dorit
mi-e foame de mine așa de mult încât te rog
să-mi tai viața în felii cât mai subțiri
când am fost bolnav te-am rugat să-mi fii medicament și nu ai vrut
dacă Albă-ca-zăpada ar fi citit Biblia nu s-ar fi lăsat păcălită cu mărul
sufletul meu este plin de stele căzătoare și iluzii de viață
atunci ți-am amintit că atunci când mi-a plouat în viață și mi-a fost frig am rămas drept și desculț.

(Mai știi că atunci când am văzut înserarea amândoi era doar răsăritul unuia dintre noi?)

Așa a fost, Iubito când de nicăieri spre niciunde păsări de ziuă vorbeau despre nimicul din mine și zi
așa a fost, Iubito când te-am rugat să vii de departe spre nicăieri
așa a fost, Iubito când te-am rugat să pleci de aici spre oriunde
acum.