GABRIELE D'ANNUNZIO

GABRIELE D'ANNUNZIO

(12 martie 1863 - 1 martie 1938)

PLOAIA ÎN PĂDURICEA DE PINI

(Gabriele D'Anunnzio)

Taci. În pragul

pădurii n-aud

cuvintele tale; ci aud

cuvinte mai noi

vorbite de picuri şi foi

depărtate.

Ascultă. Plouă

din nori răzleţiţi.

Plouă peste tamarinzii

săraţi şi arşi

plouă peste pinii

solzoşi şi zbârliţi,

plouă peste mirţii

divini,

peste ginestra-nvoaltă

plină de flori,

peste ienuperii deşi

cu fructe-aromate,

plouă peste feţele noastre

silvane,

plouă peste mâinile noastre

goale,

peste veşmintele noastre

uşoare,

peste fragede gânduri

ce sufletul naşte

purificat,

peste basmul minunat

care ieri

te-amăgea, ce azi m-amăgeşte,

o, Ermiona.

Auzi: Ploaia cade

peste solitara

verdeaţă

c-un ţârâit ce durează

şi-n aer vibrează

după-aceste frunzare

mai dese, mai rare.

Ascultă. Răspunde

la plâns cântecul

greierilor

ce plânsu-austral

nu-l înspăimântă,

nici cerul cinerar.

Şi pinul

dă glas, şi mirtul

alt glas, ienupărul

altul, şi încă, sunt clape

diverse

sub degetele nenumărate.

Iar noi ne-adâncim

în duhul

silvestru,

trăind viaţa arborilor;

chipul tău îmbătat

înmuiat e de ploaie

ca frunza,

şi pletele tale

au o aromă

de albă ginestră,

o, făptură terestră,

cu numele

Ermiona.

Ascultă, ascultă. Acordul

de greieri în aer

încet, mai încet

mai surd

se răreşte sub plânsul

ce creşte;

un cântec se-amestecă

mai răguşit

şi din afunduri urcă,

din umeda umbră adâncă.

Mai surd şi mai slab

se opreşte, se stinge.

O singură notă

mai tremură, cade,

reînvie, vibrează, se stinge.

Nu glasul mării se-aude.

Se-aude-n frunzişuri

căzând

ploaia de-argint

ce purifică,

picurul apei sunând

după frunzare

mai dese, mai rare.

Ascultă.

Fiica văzduhului

tace; iar fiica

mâlului, oareunde,

o broască,

în umbra adâncă răspunde,

cine ştie unde, cine ştie unde!

Şi plouă peste genele tale,

o, Ermiona.

Plouă peste genele tale negre

de parcă tu plângi,

dar de plăcere; nu albă,

ci-aproape-nverzită

şi pari că din scoarţă răsari.

Viaţa ni-i proaspătă-n trup

aromindă,

inima-n piept e ca piersica-n

pârg,

ochii între pleoape

izvoare-ntre ierburi,

dinţii-n alveole

sunt ca sâmburii cruzi.

Şi mergem din hăţiş în hăţiş,

când împreună, când singuri, pieptiş

(iar rugii puternici şi verzi

ne-nlănţuie gleznele

ne-mpiedică-n mers)

cine ştie unde, cine ştie unde!

Şi plouă peste feţele noastre

goale,

peste veşmintele noastre

uşoare,

peste fragede gânduri

ce sufletul naşte

purificat,

peste basmul minunat

care ieri

m-amăgea, ce azi te-amăgeşte,

o, Ermiona.

(Traducere: Marin Mincu)