ADAM PUSLOJIC

POETUL ADAM PUSLOJIĆ 

PIATRA

Poetului Adam Puslojić, la 77 de ani

Ai călătorit mult, Adame!

Te-ai dus cu singurătatea

peste mări şi ţări, ai urcat

cu ea munţi şi ai coborât

în infern, ai auzit pe

ţărmuri lacustre „materia

plângând”, ai umblat pe

coclaurii cărţilor şi te-ai

rătăcit printre stele

spunându-le tuturor că eşti

un fel de pământ cu trupul

lui Nichita înmormântat

adânc în inimă....

Câte drumuri, Doamne,

ai mai străbătut, cu

singurătatea lui de mână:

doar voi doi şi piatra

pe care şezurăţi să plângeţi.

L.M.

POETUL E NEAM CU CINE?

Moto: „Mama ta de valah” (Un prieten de-al meu, nu de mult)

Adineauri am scăpat ca prin urechile acului.

Nu mă refer la mine, fraţilor.

Fraţilor, nu mă gîndesc la scăfîrlia mea.

Ea-i în siguranţă.

În traista

pe care-o poartă, mîndru,

călăul familiei noastre.

Ci, poetul e neam cu cine?

E-adevărat, eu cresc cu capul în jos.

Dar eu şi dorm între tatăl meu mort

Şi vie mama mea care nu există.

Poetul e neam cu cine?

Dacă inima ţi se zbate în piept şi vrea să iasă,

lasă-l, cîinele, lătrînd, lasă-l

printre stele.

Şi aşteaptă liniştit

reîntoarcerea Faraonului de prin vecini,

din Osiris.

Căci poetul e neam cu cine?

Poetul e neam cu cine?

Nu ştiu. Şi eu deabia scăpai adineauri.

AUD UN CLOPOT ADÂNC DE TOT

Am rămas singur în cetate

ca un orb de lumină lină

şi de inimă de beznă nevindecat.

Pe cine să-l apăr cu ultima lacrimă

atunci când intră inamicul glorios

şi plin de crucea lui ca o spadă

sângeroasă? Aud un clopot, adânc

de tot, ca o spânzurătoare din aer

care, ramolită şi distrusă de folos...

acum scârţâie pustie, goală, în zadar

ca un scaiete uscat şi uitat pe câmp

ce nu mai poate agăţa pe nimenea...

Văd cum lumea aici s-a redus la cenuşă

şi scrum, la aer înflăcărat şi fum.

Fugim şi noi... dar care noi, sunt unul

şi el părăsit de sine şi de Dumnezeu

care mă tot iartă mereu şi-mi deschide

poarta cetăţii sau ieşirea spre altar.

DIN EMINESCU NESPUS

Astăzi, sunt cuminte

ca un vers

din Eminescu nespus

exact cum bate uneori

clopotul Cel Mare

la biserica din Ipoteşti

bate şi bate în înălţime

un vers luminos

de Eminescu înflorit

pe lume

De sub teiul nalt şi vechi

Ia vezi tu, fiule,

cine bate acum

la uşa noastră

Părinte, nu

un muritor.

MOR PE DRUM

Tu mori pe drum, Adame,

dacă mai călătoreşti

aşa, nebunule...aşa, atât de

nebun ca un nebun! Opreşte-te

mă, omule, salvează-te!

Lasă la o parte, odată...

toată literatura românească!

Lasă-te de Eminescu, Blaga, Bacovia.

Uită-l pe Barbu şi Arghezi, uită-i.

Nu vezi cum dispari din cauza lui Bogza

şi tot te micşorezi, acum, de la Naum?

Ce-ai tu cu Urmuz şi Caragiale!

Şi ce dacă este pe lume Oda

în metru antic şi Rugăciunea

unui dac, Poarta sărutului

şi Coloana infinită?

Lasă-te de toţi, lasă-te de tot.

Vină, mă, acasă, omule sălbatic.

Nemernicule, muritorule!

Mălaiul mă-ti, auzi!

Dar, crede-mă, vei muri

aşa, pe drumuri trăind.

Tot la masa cu hârtie

şi de munca de tradus. Viaţa ta

atunci, adevărată, unde-i?

Din ce mâncăm acasă, ce pâine de Cristos

şi unde sunt vinurile noastre de altă dată

albe şi grele, carnea afumată,

cu cartofi mărunţi pentru copii,

din ce sumă fabuloasă încă

mai trăim şi noi doi, spune-mi

traducătorule răstignit

din răsărit?

Şi eu spun

Poetul, ca şi

soldatul...asta este, iubito

aşa ne este, aşa, frate Hristea

al meu!Eu nu mă las, Nichita.

Lăsaţi-mă

să mor!

PASĂREA FĂRĂ ARIPI

(pictorului Ioan Gheorghiu)

Plutim, ca odinioară, fără aripi,

Asta sîntem: grădini suspendate

la jumătatea drumului spre cer.

Ca Enlil, zeul văzduhului.

Peste Eufrat şi Tigru

sîngele nostru curge

înapoi spre rană.

Plutim – fără aripi.

Dar jos,

pe pământ,

Semiramida aşteaptă cu ştreangul.

Urmaşi ai lui Enlil, fraţilor,

spre unde navigăm

în această glastră?

A ŞTI

Dimineaţa mă spăl pe faţă.

Ştiu să mă spăl pe faţă.

Pe la amiază

mă spăl pe mâini

înlăturând funinginea vieţii şi morţii.

Înspre seară

uneori în pagul miezului nopţii,

las să curgă apă curată şi rece

pe picioarele mele obosite.

Noaptea

dau jos de pe mine pulberea zeilor,

spălându-mi sângele în sângele propriu.

Să-mi spun rugăciunea

până la capăt

fără a cădea în genunchi.

ASTROLOGUL MEDIEVAL ŞI CLIENTUL

Eu sunt Evul Mediu.

Promit că voi fi scurt.

Astrologii o duc iarăşi bine.

Pe scurt

sunt crezuţi de un milion de oameni

din întreaga lume.

Drept nişte supuşi oneşti

ai unui bine organizat profit, ei caută

să nu-şi răpească unii altora

clienţii

Îţi spun: o duc iarăşi bine.

Când oamenii o duc prost,

îi intresează în mod aparte viitorul.

Situaţia-i aceeaşi

şi-n celelalte ţări ale lumii civilizate.

Asta-i bună: astrologul medieval

ar urca la stele, cu client cu tot.

Promit că voi fi scurt dar, totuşi

nu pot pleca aşa nitam-nisam,

Mulţumesc pentru atenţie.

CURSA

Căram pe bicicletă

Un om mort.

E bicicleta mea

Cu o jumătate de roată.

Pe ea au pierit B.şi V.

Pe ea vor pieri G.şi D.

Iată, eu o conduc cu îndârjire şi pe mai departe.

Am cumpărat-o întâmplător,

În ziua înmormântării cuiva,

Şi-acum surâd.

Recunosc, e minunat să ai

Măcar şi o Jumătate- de- Roată

În care nu poţi avea

Nici-o încredere.

Conduc strâmb.

Conduc drept.

Conduc în zig-zag.

Crii, Crr, ccc, cuu, aaaa!

Îmi închipui chipuri fericite

Ale celor care tocmai acum

Transportă ouă, cartofi şi roşii.

Iar pe mine m-aţi fericit

C-un palavragiu.

Te plimbi aici, cu mine,

Mortul meu, câtă vreme,

Undeva, eşti aşteptat cu anii!

Mai întâi la micul dejun,

Apoi la prânz

Şi, în sfârşit, la cină.

După o mie de ani,

Intru într-un oraş damnat,

Spunând în şoaptă: „Am ajuns!”

Omul mort îmi aruncă, neaşteptat, Un surâs

Pe care nu ştiu cum şi l-a ascuns,

Spunându-mi deodată:

„Înapoi voi conduce eu!”