ANNA DE NOAILLES

ANNA DE NOAILLES

(Ana Elisabeta Brâncoveanu)
(15 noiembrie 1876 - 30 aprilie 1933)

CVI
(Anna de Noailles)

Ce-i viaţa? Să rabzi poate o zi şi alta oare?
Odihna, plictiseala, pot ele-ndestula?
Cine-şi doreşte ochii apostolilor care
Şterşi, îl jeleau pe zeul ce valu-l despica?

Ne-ncântă doar speranţa, a viselor minciune,
Şi dragostea, agilă în inimi pătrunzând;
Fremătător orgoliul sau voluptatea, când
Dă, muzicii asemeni, făgăduinţi nebune!

Foto: Portretul Annei, Contesă de Noailles, de Philip de László (1913)

DUMITRU MATCOVSCHI

* DE CÂND MĂ ȚIN MINTE

pe lume, întotdeauna mi-a fost dor de Eminescu.

Eminescu pentru mine nu e numai un poet,

e și un Sfânt. dar poate că în primul rând e un Sfânt.

El nu și-a vândut niciodată neamul pe bani, pe onoruri...

...

Pe Eminescu, noi cei din Basarabia, îl citeam într-o vreme pe apucate.

Astăzi,

slavă Domnului,

avem

întotdeauna

pe

masă

Cartea Măriei Sale.

***

Unde-i Eminescu, Marele tribun?

Să mai cânte-o doină peste astă țară.

Astăzi plaiul mioritic cel străbun

E un Babilon la noi, la mărgioară.

PODUL DE FLORI DE LA PRUT, Dor de Eminescu, GAZETA DE BOTOȘANI, IUNIE 1991

DUMITRU ȚIGANIUC

RUGĂ PENTRU BASARABIA

Copil, mă uimea peste Prut o biserică

în care intra o căruță cu cai,

grămada de grâu - o cocoașă himerică -

vărsa un miros de făină de rai.

Nici cruce spre nori, nici odăjdii pe-afară,

doar saci și-armăsari și lumină de roți

și îngerii puberi zburând să nu moară

spre mine, prin valuri, prin flori în saboți.

O rugă-am șoptit, un descântec de clipe

spre malul de ceață cu-armonici plângând,

și îngerii zvelți și-mpușcați în aripe

în mine primeau adăpost mai curând.

Să nu mă mai mir niciodată găsindu-mi

în fiece os câte-un sfânt prea curat

că-n trupu-mi cu ceaiuri umplut și cu gându-mi

respiră-o biserică veche de sat.

Biserică-a mea ce-ai venit pe-o corabie

ca Noe în funii de spaimă încins.

Lumină de îngeri salvați, Basarabie,

altarul din inima mea neînvins.

DUMITRU ȚIGANIUC, Pro Basarabia,

PODUL DE FLORI DE LA PRUT (ediție specială a Gazetei de Botoșani), iunie 1991

FANFAN

EA RĂMÂNE SEXUL SLAB

1.

Când se-ascunde goliciunera

Prin furoul transparent

Iese-n relief minunea

Al podișului Tibet.

2.

Picioarele-i sunt pierdute

Înalte cât un altar

Coloanele lui Hercule

E strâmtoare Gibraltar.

3.

Păru-i stă război pe țeastă

Te-nspăimântă c-un fior

Cum ar fi în jungla vastă

Mai jos de ecuator.

4.

Ca munții îi sunt brațele

Sperie pe pământean

Toate continentele

Alpino-Himalaian..

5.

Ochii sunt ca de ocean

Te inundă ca un fluviu

Parcă-i lavă de vulcan

Cum ar erupe Vezuviu.

6.

Cu a sa înfățișare

E deosebită-n grad

Eu rămân cu sexul tare

Ea rămâne sexul slab.

WILLIAM SHAKESPEARE (26 aprilie 1564 - 23 aprilie 1616)

WILLIAM SHAKESPEARE

(26 aprilie 1564 - 23 aprilie 1616)

SONET 10

(William Shakespeare)

De dragoste rușine-i să n-asculți

o, tu ce-i ești nesăbuinței fiu,

știu, dacă vreai, poți fi iubit de mulți

dar și ca nimeni nu ți-e drag, mai știu.

Muncit de ură inima-ți încarci

cu patima-potrivă-ți și ai vrea

al casei bun acoperiș să-l spargi

în loc să-ți zidărești conac în ea.

Gândul ți-l schimbă ca și eu să-l schimb,

urii preferă-i al iubirii har,

fii precum ești, iluminat de nimb,

baremi de tine-ndură-te măcar...

Alt eu să-ți faci, iubindu-mă pe mine

și frumuseți te-or locui, depline.

ȘTEFAN AUGUSTIN DOINAȘ

ȘTEFAN AUGUSTIN DOINAȘ

(22 aprilie 1922 - 25 mai 2002)

MISTREŢUL CU COLŢI DE ARGINT

(Ştefan Augustin Doinaş)

Un prinţ din Levant îndrăgind vânătoarea

prin inimă neagră de codru trecea.

Croindu-şi cu greu prin haţişuri cărarea,

cântă dintr-un flaut de os şi zicea:

- Veniţi să vânăm în păduri nepătrunse

mistreţul cu colţi de argint, fioros,

ce zilnic îşi schimbă în scorburi ascunse

copita şi blana şi ochiul sticlos...

- Stăpâne, ziceau servitorii cu goarne,

mistreţul acela nu vine pe-aici.

Mai bine s-abatem vânatul cu coarne,

ori vulpile roşii, ori iepurii mici ...

Dar prinţul trecea zâmbitor înainte

privea printre arbori atent la culori,

lăsând în culcuş căprioara cuminte

şi linxul ce râde cu ochi sclipitori.

Sub fagi el dădea buruiana-ntr-o parte:

- Priviţi cum se-nvârte făcându-ne semn

mistreţul cu colţi de argint, nu departe:

veniţi să-l lovim cu săgeată de lemn!...

- Stăpâne, e apa jucând sub copaci,

zicea servitorul privindu-l isteţ.

Dar el răspundea întorcându-se: - Taci...

Şi apa sclipea ca un colţ de mistreţ.

Sub ulmi, el zorea risipite alaiuri:

- Priviţi cum pufneşte şi scurmă stingher,

mistreţul cu colţi de argint, peste plaiuri:

veniţi să-l lovim cu săgeată de fier!...

- Stăpâne, e iarba foşnind sub copaci,

zicea servitorul zâmbind îndrăzneţ.

Dar el răspundea întorcându-se: - Taci...

Şi iarba sclipea ca un colţ de mistreţ.

Sub brazi, el strigă îndemnându-i spre creste:

- Priviţi unde-şi află odihnă şi loc

mistreţul cu colţi de argint, din poveste:

veniţi să-l lovim cu săgeată de foc!...

- Stăpâne, e luna lucind prin copaci,

zicea servitorul râzând cu dispreţ.

Dar el răspunde întorcându-se: - Taci...

Şi luna sclipea ca un colţ de mistreţ.

Dar vai! sub luceferii palizi ai bolţii

cum stă în amurg, la izvor aplecat,

veni un mistreţ uriaş, şi cu colţii

îl trase sălbatic prin colbul roşcat.

- Ce fiară ciudată mă umple de sânge,

oprind vânătoarea mistreţului meu?

Ce pasăre neagră stă-n lună şi plânge?

Ce veştedă frunză mă bate mereu?...

- Stăpâne, mistreţul cu colţi ca argintul,

chiar el te-a cuprins, grohăind, sub copaci.

Ascultă cum latră copoii gonindu-l...

Dar prinţul răspunse-ntorcându-se. - Taci.

Mai bine ia cornul şi sună întruna.

Să suni până mor, către cerul senin...

Atunci asfinţi după creste luna

şi cornul sună, însă foarte puţin.

ADI CUSIN

ADI CUSIN

(26 ianuarie 1941 - 21 aprilie 2008)

PREA TÂRZIU

(Adi Cusin)

E prea târziu să fii Napoleon,

S-au dus armatele de cavalerie,

Sunt cel mai sincer ţap ispăşitor,

Iubite domnule, sunt cap de serie.

Ce-a mai rămas din plajă se inundă

Şi totuşi prea târziu s-o îngrădeşti.

Când intru-n apă, de singurătate

Se-ndepăr­tea­ză lumi întregi de peşti...

Şi câtă trudă pentru înălţime

Ne-ndemânarea ta să mai cobori

Surâsul chipului e pentru nimeni

Şi porţi inelul unei vechi erori.

Acum mi se dă voie să mă culc.

Akaki Akakievici, chiar se poate?

Nedemn fiind de viaţa unui fulg

De-aş fi o molie cu demnitate.

IAR BUNICĂ O METAFORĂ!

Costel Zăgan

14 aprilie 2018 la 22:19 · 

Ante Portas este cu Costel Zăgan.

26 august 2015 la 09:30 · 

1. Iar bunică o metaforă pe cinste În mapă duc
2. Marea Neagră Pe valurile căreia am şi scris
3. ultimul poem de dragoste La prima oră ies
4. din oglinda conjugală ciufulit însă cu tăcerile
5. foarte bine puse la punct Cafeaua pare să
6. dicteze deja gustul zilei al sinuciderii noastre
7. colective Scârba mi se scurge de pe ochelarii
8. de cal pe foia imaculată ca autostrada bucu
9. reşti-constanţa şi retur Finis coronat hopus
10. Bădiţă Mihai

VLADIMIR MAIAKOVSKI

VLADIMIR MAIAKOVSKI

(19 iulie 1893 - 14 aprilie 1930)

LUAȚI AMINTE!

(Vladimir Maiakovski)

Luaţi aminte!

Dacă stelele sunt totuşi aprinse -

înseamnă că cineva are nevoie de ele?

Înseamnă că cineva ţine ca ele să existe?

Înseamnă că cineva numeşte aceşti mici stropi

de scuipat

perle?

Şi, înfruntând

prăfoasa furtună de-amiază,

oarecine se rupe spre Dumnezeu,

temându-se să nu întârzie,

şi plânge,

îi sărută mâna osoasă,

imploră -

numaidecât să fie vreo stea în înalt! -

se ploconeşte -

n-ar putea suporta acest chin ne-nstelat!

După care

umblă neliniştit,

însă calm la-nfăţişare.

Îi spune cuiva:

"Că doar deja poţi suporta?

Nu ţi-i teamă?

Aşa e, se pare?!"

Luaţi aminte!

Dacă stelele

sunt totuşi aprinse -

înseamnă că cineva are nevoie de aşa ceva?

Înseamnă că e necesar

ca în fiecare seară

peste acoperişuri să fie aprinsă

barem o singură stea?!

(1914)

Traducere de Leo Butnaru

GUNTER GRASS

GUNTER GRASS
(16 octombrie 1927 - 13 aprilie 2015)

DULAP DESCHIS

(Günter Grass)

Jos sunt pantofii.

se tem de un gândac

pe drumul de plecare,

de un bănuţ pe drumul de întoarcere.

de gândac şi bănuţ, pe care ar putea călca,

până se imprimă.

Sus e patria pălăriilor.

Acoperă-te, acoperă, acoperit.

Incredibile pene,

cum se cheamă pasărea,

unde i se rostogolea privirea

când şi-a dat seama că era prea pestriţă?

Bilele albe care dorm prin buzunare,

visează molii.

Aici lipseşte un nasture,

în centură se oboseşte şarpele.

Mătase dureroasă,

ochiul boului şi alte flori incendiare,

toamna, care devine rochie,

umplută cu carne în fiecare duminică

şi cu sarea lenjeriei împăturite.

Înainte ca dulapul să tacă, să devină lemn,

o rudă îndepărtată a molidului, –

cine va purta paltonul

când vei fi mort?

Mişcându-şi mâna în mânecă,

întâmpinând orice mişcare?

Cine o să ridice gulerul,

o să stea în faţa imaginilor

şi va fi singur sub clopotul vântos?