luni, 16 martie 2020

DEMOSTENE BOTEZ

DEMOSTENE BOTEZ
(29 iulie 1893 - 17 martie 1973)

RĂNITUL DINTRE LINII
(Demostene Botez)
Ce plumb mă leagă de pământ,
Ce greu mi-e trupul şi ce frânt,
Ce linişte e-n jur acum
Mi-e viaţa numai ca un fum.
Îmi cad pe faţă fulgi de nea
Ca pe un bulgăr de mormânt
Şi nu-i nici ploaie şi nici vânt,
Ce rece e pe faţa mea.
De unde-n gură-atât cobalt,
Ce mult aş vrea să-mi fie cald,
Să nu se-audă nici un tun,
Ce-nalt e cerul şi ce bun.
Toate-s aproape şi departe
Şi parcă-s legănat de ape,
Cu ochii în eternitate,
Ce stranie singurătate.
Iar ninge tare şi mi-e frig,
Aş vrea să mă ridic, să strig.
Cine-i alături şi mă cheamă,
Mamă, mamă.

RAMONA MULLER

PARTAJUL PRIMĂVERII

Ți-aduci aminte
când țineai în brațe
cărările ude de ploi,
iar fluturii mărturiseau
sublimul zborului în rații mici?

Magnoliile croșetate
de calmul primăverii
vesteau că îngerii ne zâmbesc.

Acum între coapsele mele
păcatul se sprijină andante,
tu, pribeag în nebunia finală,
ucizi repirația
visului ambasador.

Distanțe empirice
se topesc
când stelele strălucesc doar pe cerul tău.

Dumnezeu în vocativ, 2018

duminică, 15 martie 2020

ROMEO IOAN ROȘIIANU


Scrisoare despre desfrâu și sfințenie
Iubito, astăzi Dumnezeu n-a fost acasă când m-am dus la el
voiam să-mi dea înapoi minutele orele zilele săptămânile lunile anii de rugăciune
am trăit degeaba ani în smerenie ținând cont de conveniențele lumii
când eu mâncam amintiri și mă hrăneam cu iluzii deșarte în blocul vecin cineva se bucura că porumbeii iubiți i-am hrănit și-au scăpat de nemoarte
de după licurici se vedea lumina în noapte
cu arcușul blândeții și degetele înțelepciunii să mângâi strunele sufletului am vrut
oamenii ruginesc de când lumea din cauza ploii timpului
timpul ploios cere îmbrățișări îndelungi
ce nu știi tu și nu ți-am spus niciodată
pentru tine am fost hoț de buzunare pe o plajă de nudiști.
(Mai știi când ți-am spus că bătrânețea începe atunci când nici măcar nu mai poți visa la ce poți face?)
Așa a fost, Iubito a fost prima duminică când m-am îndoit că mă privește cineva din cer
pe Dumnezeu îl durea în pulă de copiii nenăscuți
habar n-avea de dramele celor care se rugau pentru el
habar n-avea de minciuna propovăduită-ntre rugi
de măicuțe rămase gravide în mănăstiri
episcopi care mă condamnau pe mine pentru că ți-am văzut sânii și coapsa în curtea bisericii
salivau când o sugeau și nu puteam să le spun că le place
(Mai știi când am rugat să-mi torni în venă vinul vechi de iubire cu care-am vrut să mă-mbăt de tine?)
Asa a fost, Iubito când am zâmbit frumos când lumea m-a vorbit de rău
ca nimeni să n-o creadă m-a condamnat la iubire pe viață
zâmbește-ți dimineața-n gânduri ți-am zis
a fost prima duminică în care m-am îndoit că mă mai privește cineva din cer
cu gândul și cu sufletul am ajuns mereu unde nu am putut ajunge cu pasul
de la o vreme am băgat de seamă că se face repede târziu în această viață
ca să nu am parte de liniștea dorită am plecat din lumea plină de zgomote
ca să-mi pot auzi până la urmă inima cum bate pe un pat de spital.
(Mai știi când ți-am spus că Dumnezeu n-a făcut lumea dacă s-a îndoit de ea?)
Așa a fost, Iubito și ca să am parte de liniștea dorită am plecat departe de lumea plină de zgomote
lumea din jurul meu a vrut atunci să-mi distrugă prezentul din zi -
unde ești, Dumnezeule la ceas de noapte și zi? –
așa a fost când le-am dat speranțe celor din jur
i-am ținut de mână ca să treacă puntea neputinței lor
de multe ori am fost răul pe care nu l-am vrut în loc de binele dorit
mi-e foame de mine așa de mult încât te rog
să-mi tai viața în felii cât mai subțiri
când am fost bolnav te-am rugat să-mi fii medicament și nu ai vrut
dacă Albă-ca-zăpada ar fi citit Biblia nu s-ar fi lăsat păcălită cu mărul
sufletul meu este plin de stele căzătoare și iluzii de viață
atunci ți-am amintit că atunci când mi-a plouat în viață și mi-a fost frig am rămas drept și desculț.
(Mai știi că atunci când am văzut înserarea amândoi era doar răsăritul unuia dintre noi?)
Așa a fost, Iubito când de nicăieri spre niciunde păsări de ziuă vorbeau despre nimicul din mine și zi
așa a fost, Iubito când te-am rugat să vii de departe spre nicăieri
așa a fost, Iubito când te-am rugat să pleci de aici spre oriunde
acum.

sâmbătă, 14 martie 2020

vineri, 13 martie 2020

GIORGIOS SEFERIS

GIORGIOS SEFERIS

(13 martie 1900 - 20 septembrie 1971)

* Premiul Nobel pentru Literatură în 1963.


FRUNZA DE PLOP
(Giorgios Seferis)

Tremura atât de tare, c-a luat-o vântul.
Tremura atât de tare – cum să n-o ia vântul –
acolo departe
o mare
acolo
departe
o insula scăldată în lumină
și mâinile strânse pe lopeți
în clipa când țărmul se ivi
și ochii
închiși, pe anemone marine.

Atât de mult tremura
și-am căutat-o atât de mult
în valea cu eucalipți
primăvara
și toamna
în toate pădurile golașe,
Doamne, la nesfârșit.

(Traducere: Aurel Rău)

joi, 12 martie 2020

DIANA MIHAELA

Acum 1 an
Ioana Manolache
Rugă
Diana Mihaela Zăgan

Exişti pentru a spune-Sunt!
Sfiţească-se paşii cuvântului Tău
Fie voia Ta în abisul tăcerii
În cer şi pe pământ
Prinosul cuvintelor noastre primeşte-l
Din eternitate în eternitate
Aceeaşi închipuire metafizică
Şi ne iartă nouă nemurirea
Şi toamna singuratică din priviri
Şi nu ne duce pe noi în durere
Când ochii bat în cer cu o lacrimă!

pictura - Dorina Costras

GEORGE TOPÂRCEANU

Cum putem evita contaminarea? de GEORGE TOPÂRCEANU

Să nu stai toată ziua vârât cu nasu-n scripte,
Iar laptele și carnea — să fie bine fripte.
În orice alimente și-n orice băutură
Să puneți acid fenic — nu mult: o picătură…
Și cel puțin o dată la două săptămâni
Tot omul să se spele pe față și pe mâini…
La poștă sau la gară (și-n orice loc murdar)
E obligat tot omul să scuipe-n buzunar,
Că pe podea nu-i voie decât în caz de boală…
Iar când te duci la teatru sau intri în vreo școală
Și aerul de-acolo îți pare echivoc,
E mai recomandabil să nu respiri de loc…
Acei ce au bronșită sau tuse măgărească,
De semenii lor teferi grozav să se ferească!
Să nu-și mai piardă noaptea cu lucruri nepermise,
Să țină toată iarna ferestrele deschise
Iar vara să se ducă la aer, la Sinaia,
Să steie-nchiși în casă, c-afară-i udă ploaia…
Pe lângă asta-i bine, când suferi de-anemie,
Cu propria ta viață să faci economie.
De nu vrei ca la urmă să te trezești mofluz,
Evită surmenajul și orice fel de-abuz,
Rărește-o cu tutunul, mai lasă băutura!…
Iar dacă, din păcate, vrei să-ți apropii gura
De epiderma unei persoane din elită, —
Oricât ar fi persoana aceea de grăbită,
La locul ce urmează să fie sărutat
Să dai întâi c-o cârpă muiată-n sublimat.
Ori, ca să fiți mai siguri de viață, eu vă zic:
Nu sărutați nici mână, nici gură, nici… nimïc!

GABRIELE D'ANNUNZIO

GABRIELE D'ANNUNZIO
(12 martie 1863 - 1 martie 1938)


PLOAIA ÎN PĂDURICEA DE PINI
(Gabriele D'Anunnzio)
Taci. În pragul
pădurii n-aud
cuvintele tale; ci aud
cuvinte mai noi
vorbite de picuri şi foi
depărtate.
Ascultă. Plouă
din nori răzleţiţi.
Plouă peste tamarinzii
săraţi şi arşi
plouă peste pinii
solzoşi şi zbârliţi,
plouă peste mirţii
divini,
peste ginestra-nvoaltă
plină de flori,
peste ienuperii deşi
cu fructe-aromate,
plouă peste feţele noastre
silvane,
plouă peste mâinile noastre
goale,
peste veşmintele noastre
uşoare,
peste fragede gânduri
ce sufletul naşte
purificat,
peste basmul minunat
care ieri
te-amăgea, ce azi m-amăgeşte,
o, Ermiona.
Auzi: Ploaia cade
peste solitara
verdeaţă
c-un ţârâit ce durează
şi-n aer vibrează
după-aceste frunzare
mai dese, mai rare.
Ascultă. Răspunde
la plâns cântecul
greierilor
ce plânsu-austral
nu-l înspăimântă,
nici cerul cinerar.
Şi pinul
dă glas, şi mirtul
alt glas, ienupărul
altul, şi încă, sunt clape
diverse
sub degetele nenumărate.
Iar noi ne-adâncim
în duhul
silvestru,
trăind viaţa arborilor;
chipul tău îmbătat
înmuiat e de ploaie
ca frunza,
şi pletele tale
au o aromă
de albă ginestră,
o, făptură terestră,
cu numele
Ermiona.
Ascultă, ascultă. Acordul
de greieri în aer
încet, mai încet
mai surd
se răreşte sub plânsul
ce creşte;
un cântec se-amestecă
mai răguşit
şi din afunduri urcă,
din umeda umbră adâncă.
Mai surd şi mai slab
se opreşte, se stinge.
O singură notă
mai tremură, cade,
reînvie, vibrează, se stinge.
Nu glasul mării se-aude.
Se-aude-n frunzişuri
căzând
ploaia de-argint
ce purifică,
picurul apei sunând
după frunzare
mai dese, mai rare.
Ascultă.
Fiica văzduhului
tace; iar fiica
mâlului, oareunde,
o broască,
în umbra adâncă răspunde,
cine ştie unde, cine ştie unde!
Şi plouă peste genele tale,
o, Ermiona.
Plouă peste genele tale negre
de parcă tu plângi,
dar de plăcere; nu albă,
ci-aproape-nverzită
şi pari că din scoarţă răsari.
Viaţa ni-i proaspătă-n trup
aromindă,
inima-n piept e ca piersica-n
pârg,
ochii între pleoape
izvoare-ntre ierburi,
dinţii-n alveole
sunt ca sâmburii cruzi.
Şi mergem din hăţiş în hăţiş,
când împreună, când singuri, pieptiş
(iar rugii puternici şi verzi
ne-nlănţuie gleznele
ne-mpiedică-n mers)
cine ştie unde, cine ştie unde!
Şi plouă peste feţele noastre
goale,
peste veşmintele noastre
uşoare,
peste fragede gânduri
ce sufletul naşte
purificat,
peste basmul minunat
care ieri
m-amăgea, ce azi te-amăgeşte,
o, Ermiona.
(Traducere: Marin Mincu)

DRAGOSTE(A), DE CE?

  t S r o n e s p d o 1 t t l 6 l 9 c 6 t h 9 8 l h r   u 0 m i C a m 7 1 a g i m 6 h 6 0 m u 1 0 6 h f m a t 1 3 u 5 c 2    ·  Distribuit p...