Astăzi este ziua de naștere a unuia dintre redutabilii scriitori români de azi, prietenul poet și prozator ADRIAN ALUI GHEORGHE. Cu această ocazie, se cuvin câteva cuvinte:
Născut la 6 iulie 1958 în comuna Grumăzeşti-Neamţ, absolvent al Facultăţii de Litere din Iaşi, Adrian Alui Gheorghe (debut în volum, 1987, cu POEME ÎN ALB-NEGRU) este în peisajul liric românesc un poet neoexpresionist, de mare forţă, uzând de toate tertipurile textuale ale optzecismului pentru a obţine esenţele imaginarului poetic dar și un redutabil prozator prin cărțile publicate în ultimii ani.
Temele poeziei lui Adrian Alui Gheorghe sunt cele mari: IUBIREA, MOARTEA, ABSENŢA, FRIGUL, EXILUL, STRĂINUL, MEMORIA. Cititorul poate urmări în fiecare carte publicată o serie de autodefiniri şi autoportrete ale poetului. Spune: „Eu sunt Îngerul căzut, mă puteţi pipăi” sau „Celebritatea mea e o broască ţestoasă voi o vedeţi venind legănându-se-ncet”. Şi încă: „Am continuat să scriu poezie/ întrebându-mă deseori dacă/ sentimentele sunt adevărate/ sau nişte emanaţii ale materiei dintotdeauna”; „Viaţa ta e un bordel cu fecioare şi tu, biet aventurier,/ nu ştii unde începe virtutea şi unde sfârşeşte onoarea?”; „Te uiţi la mine. da scriu poezii. de fapt suflu/ în urechea cuvintelor ca în trompete”; „Ocupaţia mea este să smulg săgeţile din inimă”.
Poezia lui Adrian Alui Gheorghe este navetă continuă între sacru şi terestru, o căutare a ferestrelor ce dau spre ideal, ca în acest Autoportret în mişcare: „Sînt gol ca o picătură chinezească într-un ziar/ de provincie liniile acelea par mereu nişte cocori/ în repaus/ visând zboruri lungi cu finalitate nesigură// adun răni. le aşez una lângă alta le fac frumoase/ chem femeile să vadă direct cum se depun/ calciul şi moartea pe oase// cârpele spun că sunt flamuri, sporesc cu ele aparenţa/ sub ploaia de noiembrie fâşii de pământ secetos/ ca şi cum toamna – la urma urmelor, toamna - / memoria stă spânzurată cu cocorii în jos”.
RISIPIREA e o altă temă predilectă a poetului, o temă cultivată de multe ori în stilul clasicilor avangardişti. Să cităm din ,,Jumătăţi de lună”: „câte nopţi câte nopţi/ cântând cu saxofoniştii morţi/ prin ierburi/ lipind jumătăţi de lună/ pe pieptu-ţi/ râzând: ce copilăros univers/ ni s-a dat/ spre cheltuială/ spre risipire”.
Spectaculos este Adrian Alui Gheorghe în poeme de amplă declamaţie romantică, de imprecaţie, în care ideile sunt cinice şi limbajul violent. Cităm în acest sens, un fragment din ,,Du-te-n pântecele mă-tii de hoit”: „Să înjuri tot. Să înjuri cum. Să înjuri ce. Să vezi înjurătura/ trecînd prin cameră deschizînd fereastra şi plecînd să ia în/ răspăr/ lumea să o înghesuie într-un colţ şi s-o înjure mai departe./ Dumnezeii tăi de lume!/ Dumnezeii tăi de floare! Dumnezeii tăi de apă, de cer,/ de nor, de pasăre...!/
Alteori avem de-a face cu poeme morale, scurte şi percutante: „Nu daţi omul/ pe mâna oamenilor:/ nu au milă” (Dumnezeu rău înlănţuit).
Poet haruit, de mare forţă şi spectacol liric, apostol al unui neoexpresionism cu accent original, Adrian Alui Gheorghe este unul dintre poeții de prima linie ai lirismului românesc.
Daniel CORBU
Doamne,
Cei care vor din cer să te răstoarne
Ne-au rupt din oase şi ne-au smuls din carne
Ne-au pus obloane grele la fereastră
Să nu vedem zidirea Ta măiastră.
Flămânzi şi goi ne-au aruncat în hrube
Încovoiaţi de boală, roşi de bube
Şi zilnic scurmă în acest gunoi
Să vadă, câţi au mai rămas din noi.
Dar noi, din fund de iad şi de pe brânci
Ne aplecăm pe tainele adânci
Cu sufletul călcăm pe legi şi fire
Şi ne-mbătăm c-un strop de nemurire.
Iar când groparii vin în ţintirim
Noi din morminte le strigăm: "- Trăim"
Fiindcă aici nu ne hrănim cu pâine,
Ci cu nădejdea zilelor de mâine.
Şi-asupra lor apasă un blestem:
Ne au în mână şi, tot ei, de noi se tem.
Să tremure! Că noi, cei din morminte,
Vom trece peste ei! Vom merge înainte!
Seminţii din mine, iară
Iolanda Şerban
Bate-un vânt de primăvară,
Muguri-ţi-aş sălcioară,
Să-ţi irump, pe tâmple ninse,
Rod de dragoste şi vise.
Muguri-ţi-aş flori de munte,
Să-ţi sărut cerul din frunte,
Când mă-nalţ pe-un vârf de ceaţă,
Să simţi pofta mea. De viaţă!
Muguri-ţi-aş azalee
Să-mi simţi gustul, de femeie,
În culori ispititoare
Şi alean. De muritoare.
Muguri-ţi-aş flori de şesuri,
Miresmându-ţi înţelesuri
În poeme insolite
Dorurilor răscolite.
Muguri-ţi-aş busuioace
Doar de mine s-ai noroace
Cât mi-s gândurile-nvoalte
Şi-mi faci slovele înalte.
Muguri-ţi-aş flori de piatră,
Cât îi eşti inimii, vatră,
Şi din gând răsar zorele
Pâlnii treacătelor mele.
Muguri-ţi-aş dumitriţe,
Garofiţe şi crăiţe
Flori de tei şi ment-amară
Seminţii din mine, iară.
Muguri-ţi-aş flori de taină
Să-ţi fiu primăverii, haină
Toamna, confidenţă verii
Iarna, tindă-mlădierii.
Ca, sub rugii de zăpadă,
Să-ngrijeşti fără făgadă
Mugurel de înflorire'n
viţă. De neostoire.
Muguri-ţi-aş siminoc
Peste timp, spaţiu şi loc
Să-ţi irump, pe tâmple vise,
Muguri-ţi-aş legi nescrise.
Bate-un vânt de primăvară
Te iubesc! Ca prima oară!
aprilie 2017
t S r o n e s p d o 1 t t l 6 l 9 c 6 t h 9 8 l h r u 0 m i C a m 7 1 a g i m 6 h 6 0 m u 1 0 6 h f m a t 1 3 u 5 c 2 · Distribuit p...
