DIO (4) (UN MORT MAI DEPARTE)

 

DIO (4)

 C-un mort mai departe

Tătuţa a fost primul mort din familia sa. Dio i-a închis ochii ţi l-a legat c-un batic sub bărbie. Apoi nu l-a mai văzut decât în sicriu.

Părea, privit din partea stângă, supărat. Din dreapta, împăcat. Dinspre picioare, chipul împietrit nu mai spunea nimic. Nici măcar adio! Ori, ce mai faci , nepoate?
Atunci nu şi-a mai putut reţine lacrimile: curgeau ca din două robinete gemene uitate deschise! La fel i-a ţâşnit întrebarea din gura parcă mută: De ce, Doamne, de ce?
Limpede şi răcoroasă, tăcerea împiedică însă ecoul să iasă afară, la aer!

Pletos şi cu barbă, încă nu trecuseră cele 40 de zile de la înmormântare, Dio aştepta autobuzul de 2. Retras în lumea gândurilor, nici nu-i observă sosirea.
În schimb, a "simţit-o" pe Ea : cu toate cele cinci simţuri din dotare! Tocmai cobora! Rochia nu reuşea să-i acopere prezenţa. Nu ştie nici când, nici cum a ajuns în faţa Ei:
-Domnişoară, căutaţi pe cineva?
-Şcoala. Caut şcoala!
-Uitaţi-o, în vale! Însă nu-i nimeni la şcoală la această oră! Vă pot conduce, dacă doriţi, la director! Locuieşte în apropiere. La 2-3 case, mai încolo.
-Dar nu pleacă autobuzul?
-Este timp!
Fata îl măsură din cap până-n picioare: blugii şi capul pletos nu-i prea inspirau încredere. Barba şi o durere abia ghicită în glas şi pe chip, totuşi, i-au deschis fetei gura:
-Să mergem la tov. director!
-Să!
Autobuzul a rămas în urmă ca un animal abandonat de stăpân: schelălăind răblăgit!

Costel Zăgan