SAU DESPRE SINGURĂTATE

 

Vorbește-mi despre dragoste

i-am spus

și

crinul 

brusc

a înflorit

lăsându-mă

în urmă

Singur și îndrăgostit

COSTEL ZĂGAN, POEME INFRACȚIONALE, 1995

POEZIA ZILEI - Costel Zăgan: TOAMNA LA ȚARĂ

POEZIA ZILEI - Costel Zăgan: TOAMNA LA ȚARĂ:  Viața face streap-tease afară Costel Zăgan, Universuri paralele

NEAMURILE PROASTE - CVT -

 

Neamurile proaste

Câte neamuri proaste în această ţară!
Suflete de slugă, lepre, mitocani
Se întrec în vile, au maşini la scară
Ştiu doar o deviză: bani şi iarăşi bani!

N-au prea multă şcoală, cam de clasa IV-a,
Dar au prins clişee la televizor
Toţi au doctorate, să-i admire şatra,
Ţipă mahalaua în osânza lor.

Şi ce morgă tâmpă! Ifose stupide!
Ochelari de aur, ţoale de import!
Fac pe francmasonii, intră prin partide...

Ah, voi, neamuri proaste, nu vă mai suport
Pentru mine sunteţi nişte linge blide,
Ouă de năpârcă, ce duhnesc a mort.

sonet de Corneliu Vadim Tudor 

GLONTELE INTERNAȚIONALIST - Grigore Vieru

Glontele internaţionalist

Unora care au cerut să fiu împuşcat

Am spus că am avut şi noi cultură,
Cultură veche, nu de festival.
Ce rău făcutu-ţi-am, lepădătură,
De-ţi tot ascuţi cuţitul criminal?!

Am spus că tot ce-i sfânt o să rămână,
Că Cineva veghează-al meu destin,
Că Eminescu-a scris doar în română,
În alfabetul nostru cel latin.

Am spus că Eminescu ne e scutul
Cel de lumină lină şi oţel,
Că este rău să ne uităm trecutul,
Că şi mai rău e să ocheşti în el;

Că-i fapt de josnicie şi ocară
Să duci un trai de cârtiţă râmând,
Să nu ştii ce se-ntâmplă pe afară
În vântul şi-n lumină sângerând;

Că nu e bine tot ce se întâmplă
Cu limba, cu istoria, cu noi.
De ce vrei să-mi înfigi un glonte-n tâmplă,
Turcitule, prăsit de vremuri noi?!

Nu inventez, cum spui, probleme
Şi nici dureri. Într-adevăr e rău.
Ci tu ai inventat un fel de steme
Cu spicul aplecat spre sacul tău.

Ascultă-mă! Întregul piept mi-e plin cu
Jăratecul durerii supărat.
Te şfichiuiesc cu varga: "na turbincu!"
Nu cer să fii de cracă spânzurat.

De-atâtea ori văzui a morţii coasă,
Jivine din hăţişuri m-au păscut,
Dar fiară nu-ntâlnii mai fioroasă –
Ce fel de mumă oare te-a născut?!

Şi cum de nu te potopeşte Nistrul
Cel care astăzi, din pricina ta,
Mi se arată-n inimă sinistru
Şi-ajuns-am a-l urî şi blestema.

Să lupt cu tine ori să-ţi iert păcatul,
Căci iată-avem înnemuriţi părinţi?!
Dar m-ai lovit în creştet cu placatul
Vroind să-mi vâri istorii noi în minţi.

Închei poemul şi îmi iert piticul,
Căci mi-au şoptit trei îngeri necorupţi:
"Pe-aista l-a fătat sub cer nimicul
Şi n-are nici un rost cu el să lupţi".

"Nu-i chiar aşa", aud cum îmi şopteşte
Un frate drag, un cântăreţ şoiman:
"Pe-aista nu-l ierta, ci ia-l în cleşte
Şi dă-l prin răzătoare ca pe hrean!"

Ci eu mă uit la fiii mei, la casă
Şi caut un răspuns în ochii lor.
Şi-atâta suferinţă mă apăsă
Şi nu de glonte, ci de jale mor.

Noi nu ucidem! Noi prin suferinţă
Eroi, martiri, profeţi şi sfinţi suntem.
Din ea: din suferinţă-şi ia fiinţă
Vecia-n care credem şi cântăm.

poezie celebră de Grigore Vieru

DELIA STĂNILOIU

 

Delia Staniloiu

IUBIRE IMPOSIBILĂ

Tu, eşti un rău prioritar
Eu, o fiinţă desuetă
Şi-n vastul zilelor precar,
Pentru-o iubire, facem chetă

Ne cheltuim ultimul vis
Pentru-o fărâmă de speranţă
Ne pierdem sigur şi precis
În neagra zilelor constanţă

Pe geana nopţilor nălucă
Să-mi dai un semn că mai exişti
Şi lasă inima s-aducă
Leac pentru ochii goi şi trişti.

Mai dăruieşte-mi un sărut
În suflet mai deschide-o poartă
Să pot s-o iau de la-nceput
Când vreau, să plâng râzând de soartă.

Destinul nostru-i indecis
Ce ni se-ntâmplă-i peste fire,
Însă ce suntem, ştim precis :
Bolnavi din lipsă de iubire

CEZAR IVĂNESCU

PRIMA FECIOARĂ A OMULUI

! frumoasă și perfectă ca Moartea-n care toate

se-adună cu înveliș, îți jinduim toți clipa

când goală-n fața noastră vei apărea tu lucind

o, urletul cu care te despicarăm, Moarte,

o, sângele, pe buze al primului hymen!

CEZAR IVĂNESCU, CELE MAI FRUMOASE POEZII, 1985

OCTAVIAN SOVIANY

OCTAVIAN SOVIANY

***

Distinșii mei amici vă voi pofti

În seara asta-n jurul mesei mele

În numele divinei geometrii

Să devorați triunghiuri isoscele

Desigur fiecare câte trei

Din cele multe trase în frigare

Ca niște devotați învățăcei

Lăsând în străchini doar o bisectoare

Cu care servii se scobesc în dinți

În timp ce pun mesenilor în blide

Dreptunghiuri acrișoare și fierbinți

La flama lumânării perpelite

Ce le veți hăpăi apoi de zor

Cu ochii și cu fălcile deodată

De pentagoane însă vă implor

Să nu se-atingă nicio invitată

Chiar dacă sunt gătite de Euclid

Ți împărțite-n doctorale porții

Să le mai ia din gustul lor arid

Gustați în schimb sublimele proporții

Turnate-n vase-aduse de la Ur

Spre-a scufunda-n delicii comesenii

Unde produsul mezilor - vă jur -

Este egal cu cel ce-l dau extremii

Iar ca desert / superb și decojit!/

O să primiți un mare tetraedru

Să plece fiecare mulțumit

Și dacă e posibil mai geometru

Spre dormitorul unde veți dormi

Feriți de toate ceasurile rele

Și-n numele divinei geometrii

Închiși frumos în cercurile mele

ADRIAN ALUI GHEORGHE

Astăzi este ziua de naștere a unuia dintre redutabilii scriitori români de azi, prietenul poet și prozator ADRIAN ALUI GHEORGHE. Cu această ocazie, se cuvin câteva cuvinte:

Născut la 6 iulie 1958 în comuna Grumăzeşti-Neamţ, absolvent al Facultăţii de Litere din Iaşi, Adrian Alui Gheorghe (debut în volum, 1987, cu POEME ÎN ALB-NEGRU) este în peisajul liric românesc un poet neoexpresionist, de mare forţă, uzând de toate tertipurile textuale ale optzecismului pentru a obţine esenţele imaginarului poetic dar și un redutabil prozator prin cărțile publicate în ultimii ani.
Temele poeziei lui Adrian Alui Gheorghe sunt cele mari: IUBIREA, MOARTEA, ABSENŢA, FRIGUL, EXILUL, STRĂINUL, MEMORIA. Cititorul poate urmări în fiecare carte publicată o serie de autodefiniri şi autoportrete ale poetului. Spune: „Eu sunt Îngerul căzut, mă puteţi pipăi” sau „Celebritatea mea e o broască ţestoasă voi o vedeţi venind legănându-se-ncet”. Şi încă: „Am continuat să scriu poezie/ întrebându-mă deseori dacă/ sentimentele sunt adevărate/ sau nişte emanaţii ale materiei dintotdeauna”; „Viaţa ta e un bordel cu fecioare şi tu, biet aventurier,/ nu ştii unde începe virtutea şi unde sfârşeşte onoarea?”; „Te uiţi la mine. da scriu poezii. de fapt suflu/ în urechea cuvintelor ca în trompete”; „Ocupaţia mea este să smulg săgeţile din inimă”.
Poezia lui Adrian Alui Gheorghe este navetă continuă între sacru şi terestru, o căutare a ferestrelor ce dau spre ideal, ca în acest Autoportret în mişcare: „Sînt gol ca o picătură chinezească într-un ziar/ de provincie liniile acelea par mereu nişte cocori/ în repaus/ visând zboruri lungi cu finalitate nesigură// adun răni. le aşez una lângă alta le fac frumoase/ chem femeile să vadă direct cum se depun/ calciul şi moartea pe oase// cârpele spun că sunt flamuri, sporesc cu ele aparenţa/ sub ploaia de noiembrie fâşii de pământ secetos/ ca şi cum toamna – la urma urmelor, toamna - / memoria stă spânzurată cu cocorii în jos”.
RISIPIREA e o altă temă predilectă a poetului, o temă cultivată de multe ori în stilul clasicilor avangardişti. Să cităm din ,,Jumătăţi de lună”: „câte nopţi câte nopţi/ cântând cu saxofoniştii morţi/ prin ierburi/ lipind jumătăţi de lună/ pe pieptu-ţi/ râzând: ce copilăros univers/ ni s-a dat/ spre cheltuială/ spre risipire”.
Spectaculos este Adrian Alui Gheorghe în poeme de amplă declamaţie romantică, de imprecaţie, în care ideile sunt cinice şi limbajul violent. Cităm în acest sens, un fragment din ,,Du-te-n pântecele mă-tii de hoit”: „Să înjuri tot. Să înjuri cum. Să înjuri ce. Să vezi înjurătura/ trecînd prin cameră deschizînd fereastra şi plecînd să ia în/ răspăr/ lumea să o înghesuie într-un colţ şi s-o înjure mai departe./ Dumnezeii tăi de lume!/ Dumnezeii tăi de floare! Dumnezeii tăi de apă, de cer,/ de nor, de pasăre...!/
Alteori avem de-a face cu poeme morale, scurte şi percutante: „Nu daţi omul/ pe mâna oamenilor:/ nu au milă” (Dumnezeu rău înlănţuit).
Poet haruit, de mare forţă şi spectacol liric, apostol al unui neoexpresionism cu accent original, Adrian Alui Gheorghe este unul dintre poeții de prima linie ai lirismului românesc.

Daniel CORBU

JUAN RAMON JIMENEZ.

Remember JUAN RAMON JIMENEZ.

(n. 24 decembrie 1881 – d. 29 mai 1958)

Poet și eseist spaniol, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1956.

"pentru poezia lui, care, în limba spaniolă, constituie un exemplu de înaltă spiritualitate și de puritate artistică"

O privighetoare

(Juan Ramón Jiménez.)

Privighetoare-a nopţii, ce aştri făcuţi plângeri
ce flori făcute-acorduri, în inima ta cântă?
Tu, pasăre-a plăcerii, din ce grădini cu îngeri
sorbi apa cea curată ce-¬ţi moaie guşa sfântă?

Ca vocea ta să fie-n triumf stăpână peste
noaptea de mai, ce muzici se despletesc în spaţii
naintea ta, din pieptul tău mic suind pe creste,
imense ca o mare şi-un cer de incarnaţii?

Oare atlazul lunii ţi-astupă fina urnă
cu giuvaiere-azure, frumoase şi fidele?
Un zeu îţi cântă-n suflet? Din ce adânc nocturnă
eternitate ciocul tău ciuguleşte stele?

9

Îmi place

Comentează

DUMITRU ȚIGANIUC

POLITEȚE

Sara bună, tramvaiule, zice penaionarul,

care mai poartă o geantă cu lozuri

ca pe-un toiag, sara bună, copacule,

sara bună, tu, drumule, sara bună și ție,

cană plină cu lapte ca un pește ci icre...

Din copilărie în fiece noapte

bătrânul salută luna, frunza și fluturii,

preschimbându-i în niște săteni dispăruți

și săltându-și ușor pălăria

ca pe propria umbră.

Sara bună, bătrânule, îi șoptesc,

și noroc deie-ți viața

când te sprijini în tașca cu lozuri

prin lume ca-ntr-un toiag.

Dumitru Țiganiuc, ACEEAȘI LUMINĂ, 1980 

PETRE STRIHAN

Psalmul 353 (după numărul unei celule din închisoare)

Doamne,
Cei care vor din cer să te răstoarne
Ne-au rupt din oase şi ne-au smuls din carne
Ne-au pus obloane grele la fereastră
Să nu vedem zidirea Ta măiastră.

Flămânzi şi goi ne-au aruncat în hrube
Încovoiaţi de boală, roşi de bube
Şi zilnic scurmă în acest gunoi
Să vadă, câţi au mai rămas din noi.

Dar noi, din fund de iad şi de pe brânci
Ne aplecăm pe tainele adânci
Cu sufletul călcăm pe legi şi fire
Şi ne-mbătăm c-un strop de nemurire.

Iar când groparii vin în ţintirim
Noi din morminte le strigăm: "- Trăim"
Fiindcă aici nu ne hrănim cu pâine,
Ci cu nădejdea zilelor de mâine.

Şi-asupra lor apasă un blestem:
Ne au în mână şi, tot ei, de noi se tem.
Să tremure! Că noi, cei din morminte,
Vom trece peste ei! Vom merge înainte!

poezie celebră de Petre Strihan