POETUL ADAM PUSLOJIĆ
PIATRA
Poetului Adam Puslojić, la 77 de ani
Ai călătorit mult, Adame!
Te-ai dus cu singurătatea
peste mări şi ţări, ai urcat
cu ea munţi şi ai coborât
în infern, ai auzit pe
ţărmuri lacustre „materia
plângând”, ai umblat pe
coclaurii cărţilor şi te-ai
rătăcit printre stele
spunându-le tuturor că eşti
un fel de pământ cu trupul
lui Nichita înmormântat
adânc în inimă....
Câte drumuri, Doamne,
ai mai străbătut, cu
singurătatea lui de mână:
doar voi doi şi piatra
pe care şezurăţi să plângeţi.
L.M.
POETUL E NEAM CU CINE?
Moto: „Mama ta de valah” (Un prieten de-al meu, nu de mult)
Adineauri am scăpat ca prin urechile acului.
Nu mă refer la mine, fraţilor.
Fraţilor, nu mă gîndesc la scăfîrlia mea.
Ea-i în siguranţă.
În traista
pe care-o poartă, mîndru,
călăul familiei noastre.
Ci, poetul e neam cu cine?
E-adevărat, eu cresc cu capul în jos.
Dar eu şi dorm între tatăl meu mort
Şi vie mama mea care nu există.
Poetul e neam cu cine?
Dacă inima ţi se zbate în piept şi vrea să iasă,
lasă-l, cîinele, lătrînd, lasă-l
printre stele.
Şi aşteaptă liniştit
reîntoarcerea Faraonului de prin vecini,
din Osiris.
Căci poetul e neam cu cine?
Poetul e neam cu cine?
Nu ştiu. Şi eu deabia scăpai adineauri.
AUD UN CLOPOT ADÂNC DE TOT
Am rămas singur în cetate
ca un orb de lumină lină
şi de inimă de beznă nevindecat.
Pe cine să-l apăr cu ultima lacrimă
atunci când intră inamicul glorios
şi plin de crucea lui ca o spadă
sângeroasă? Aud un clopot, adânc
de tot, ca o spânzurătoare din aer
care, ramolită şi distrusă de folos...
acum scârţâie pustie, goală, în zadar
ca un scaiete uscat şi uitat pe câmp
ce nu mai poate agăţa pe nimenea...
Văd cum lumea aici s-a redus la cenuşă
şi scrum, la aer înflăcărat şi fum.
Fugim şi noi... dar care noi, sunt unul
şi el părăsit de sine şi de Dumnezeu
care mă tot iartă mereu şi-mi deschide
poarta cetăţii sau ieşirea spre altar.
DIN EMINESCU NESPUS
Astăzi, sunt cuminte
ca un vers
din Eminescu nespus
exact cum bate uneori
clopotul Cel Mare
la biserica din Ipoteşti
bate şi bate în înălţime
un vers luminos
de Eminescu înflorit
pe lume
De sub teiul nalt şi vechi
Ia vezi tu, fiule,
cine bate acum
la uşa noastră
Părinte, nu
un muritor.
MOR PE DRUM
Tu mori pe drum, Adame,
dacă mai călătoreşti
aşa, nebunule...aşa, atât de
nebun ca un nebun! Opreşte-te
mă, omule, salvează-te!
Lasă la o parte, odată...
toată literatura românească!
Lasă-te de Eminescu, Blaga, Bacovia.
Uită-l pe Barbu şi Arghezi, uită-i.
Nu vezi cum dispari din cauza lui Bogza
şi tot te micşorezi, acum, de la Naum?
Ce-ai tu cu Urmuz şi Caragiale!
Şi ce dacă este pe lume Oda
în metru antic şi Rugăciunea
unui dac, Poarta sărutului
şi Coloana infinită?
Lasă-te de toţi, lasă-te de tot.
Vină, mă, acasă, omule sălbatic.
Nemernicule, muritorule!
Mălaiul mă-ti, auzi!
Dar, crede-mă, vei muri
aşa, pe drumuri trăind.
Tot la masa cu hârtie
şi de munca de tradus. Viaţa ta
atunci, adevărată, unde-i?
Din ce mâncăm acasă, ce pâine de Cristos
şi unde sunt vinurile noastre de altă dată
albe şi grele, carnea afumată,
cu cartofi mărunţi pentru copii,
din ce sumă fabuloasă încă
mai trăim şi noi doi, spune-mi
traducătorule răstignit
din răsărit?
Şi eu spun
Poetul, ca şi
soldatul...asta este, iubito
aşa ne este, aşa, frate Hristea
al meu!Eu nu mă las, Nichita.
Lăsaţi-mă
să mor!
PASĂREA FĂRĂ ARIPI
(pictorului Ioan Gheorghiu)
Plutim, ca odinioară, fără aripi,
Asta sîntem: grădini suspendate
la jumătatea drumului spre cer.
Ca Enlil, zeul văzduhului.
Peste Eufrat şi Tigru
sîngele nostru curge
înapoi spre rană.
Plutim – fără aripi.
Dar jos,
pe pământ,
Semiramida aşteaptă cu ştreangul.
Urmaşi ai lui Enlil, fraţilor,
spre unde navigăm
în această glastră?
A ŞTI
Dimineaţa mă spăl pe faţă.
Ştiu să mă spăl pe faţă.
Pe la amiază
mă spăl pe mâini
înlăturând funinginea vieţii şi morţii.
Înspre seară
uneori în pagul miezului nopţii,
las să curgă apă curată şi rece
pe picioarele mele obosite.
Noaptea
dau jos de pe mine pulberea zeilor,
spălându-mi sângele în sângele propriu.
Să-mi spun rugăciunea
până la capăt
fără a cădea în genunchi.
ASTROLOGUL MEDIEVAL ŞI CLIENTUL
Eu sunt Evul Mediu.
Promit că voi fi scurt.
Astrologii o duc iarăşi bine.
Pe scurt
sunt crezuţi de un milion de oameni
din întreaga lume.
Drept nişte supuşi oneşti
ai unui bine organizat profit, ei caută
să nu-şi răpească unii altora
clienţii
Îţi spun: o duc iarăşi bine.
Când oamenii o duc prost,
îi intresează în mod aparte viitorul.
Situaţia-i aceeaşi
şi-n celelalte ţări ale lumii civilizate.
Asta-i bună: astrologul medieval
ar urca la stele, cu client cu tot.
Promit că voi fi scurt dar, totuşi
nu pot pleca aşa nitam-nisam,
Mulţumesc pentru atenţie.
CURSA
Căram pe bicicletă
Un om mort.
E bicicleta mea
Cu o jumătate de roată.
Pe ea au pierit B.şi V.
Pe ea vor pieri G.şi D.
Iată, eu o conduc cu îndârjire şi pe mai departe.
Am cumpărat-o întâmplător,
În ziua înmormântării cuiva,
Şi-acum surâd.
Recunosc, e minunat să ai
Măcar şi o Jumătate- de- Roată
În care nu poţi avea
Nici-o încredere.
Conduc strâmb.
Conduc drept.
Conduc în zig-zag.
Crii, Crr, ccc, cuu, aaaa!
Îmi închipui chipuri fericite
Ale celor care tocmai acum
Transportă ouă, cartofi şi roşii.
Iar pe mine m-aţi fericit
C-un palavragiu.
Te plimbi aici, cu mine,
Mortul meu, câtă vreme,
Undeva, eşti aşteptat cu anii!
Mai întâi la micul dejun,
Apoi la prânz
Şi, în sfârşit, la cină.
După o mie de ani,
Intru într-un oraş damnat,
Spunând în şoaptă: „Am ajuns!”
Omul mort îmi aruncă, neaşteptat, Un surâs
Pe care nu ştiu cum şi l-a ascuns,
Spunându-mi deodată:
„Înapoi voi conduce eu!”
