JUAN RAMON JIMENEZ.

Remember JUAN RAMON JIMENEZ.

(n. 24 decembrie 1881 – d. 29 mai 1958)

Poet și eseist spaniol, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1956.

"pentru poezia lui, care, în limba spaniolă, constituie un exemplu de înaltă spiritualitate și de puritate artistică"

O privighetoare

(Juan Ramón Jiménez.)

Privighetoare-a nopţii, ce aştri făcuţi plângeri
ce flori făcute-acorduri, în inima ta cântă?
Tu, pasăre-a plăcerii, din ce grădini cu îngeri
sorbi apa cea curată ce-¬ţi moaie guşa sfântă?

Ca vocea ta să fie-n triumf stăpână peste
noaptea de mai, ce muzici se despletesc în spaţii
naintea ta, din pieptul tău mic suind pe creste,
imense ca o mare şi-un cer de incarnaţii?

Oare atlazul lunii ţi-astupă fina urnă
cu giuvaiere-azure, frumoase şi fidele?
Un zeu îţi cântă-n suflet? Din ce adânc nocturnă
eternitate ciocul tău ciuguleşte stele?

9

Îmi place

Comentează

DUMITRU ȚIGANIUC

POLITEȚE

Sara bună, tramvaiule, zice penaionarul,

care mai poartă o geantă cu lozuri

ca pe-un toiag, sara bună, copacule,

sara bună, tu, drumule, sara bună și ție,

cană plină cu lapte ca un pește ci icre...

Din copilărie în fiece noapte

bătrânul salută luna, frunza și fluturii,

preschimbându-i în niște săteni dispăruți

și săltându-și ușor pălăria

ca pe propria umbră.

Sara bună, bătrânule, îi șoptesc,

și noroc deie-ți viața

când te sprijini în tașca cu lozuri

prin lume ca-ntr-un toiag.

Dumitru Țiganiuc, ACEEAȘI LUMINĂ, 1980 

PETRE STRIHAN

Psalmul 353 (după numărul unei celule din închisoare)

Doamne,
Cei care vor din cer să te răstoarne
Ne-au rupt din oase şi ne-au smuls din carne
Ne-au pus obloane grele la fereastră
Să nu vedem zidirea Ta măiastră.

Flămânzi şi goi ne-au aruncat în hrube
Încovoiaţi de boală, roşi de bube
Şi zilnic scurmă în acest gunoi
Să vadă, câţi au mai rămas din noi.

Dar noi, din fund de iad şi de pe brânci
Ne aplecăm pe tainele adânci
Cu sufletul călcăm pe legi şi fire
Şi ne-mbătăm c-un strop de nemurire.

Iar când groparii vin în ţintirim
Noi din morminte le strigăm: "- Trăim"
Fiindcă aici nu ne hrănim cu pâine,
Ci cu nădejdea zilelor de mâine.

Şi-asupra lor apasă un blestem:
Ne au în mână şi, tot ei, de noi se tem.
Să tremure! Că noi, cei din morminte,
Vom trece peste ei! Vom merge înainte!

poezie celebră de Petre Strihan

MIOARA BĂLUȚĂ

***

uneori trebuie să faci o pauză
cu privirea în gol să examinezi trecutul
cum ai privi o scenă pe care se alunecă

dragostea lovește încet
viața curge repede
când te aștepți mai puțin inima
pune un semn
în interiorul sufletului

mă învârt ca un nor prin dreptul soarelui
nisipul să mă facă ridicolă

scriu cu el
scriu peste el
ce bine Doamne că avem din ce trăi

 · 

Mioara Băluță s-a născut la Onești, în 1967, și locuiește în Bacău.
Este autoare a două volume de poezie: ”În cădere voi râde”, Ed. Eurostampa, 2014, și ”Partea nevăzută a lunii”, Ed. Eurostampa, 2015.

***
miroși a ars
ca și cum te-ai apropia cu arma ascunsă
te simt pentru că te târăști
te aud pentru că râsul generației de azi
te îndoaie

ești încrețiță ca o hârtie scrisă
aruncată în coș înfrântă și pătată
numai vocea pare că ar fi a unui om
liber
pierdut în împărăția lui

***
ne-ai ocupat cum invadează
un vis fragil tinerețea ne-ai înfundat
cuvinte în carne
nu te-ai întors nu ne-ai strigat
în timp ce noi tremuram pentru tine
tu ai trecut prin pielea noatră
ca o navă de război viu colorată

***

caut o energie mai puternică decât mine
o zeitate la care să mă rog uneori
frica e orice oglindă pusă în faţă

nu recunosc planeta
încep lupta cu visele
scriu poezii să nu mai rămână din mine
piatră pe piatră

am cincizeci și aș mai tăia ceva
să salvez ce se mai poate salva

***

uneori trebuie să faci o pauză
cu privirea în gol să examinezi trecutul
cum ai privi o scenă pe care se alunecă

dragostea lovește încet
viața curge repede
când te aștepți mai puțin inima
pune un semn
în interiorul sufletului

mă învârt ca un nor prin dreptul soarelui
nisipul să mă facă ridicolă

scriu cu el
scriu peste el
ce bine Doamne că avem din ce trăi

IOLANA ȘERBAN

Seminţii din mine, iară
Iolanda Şerban

Bate-un vânt de primăvară,
Muguri-ţi-aş sălcioară,
Să-ţi irump, pe tâmple ninse,
Rod de dragoste şi vise.

Muguri-ţi-aş flori de munte,
Să-ţi sărut cerul din frunte,
Când mă-nalţ pe-un vârf de ceaţă,
Să simţi pofta mea. De viaţă!

Muguri-ţi-aş azalee
Să-mi simţi gustul, de femeie,
În culori ispititoare
Şi alean. De muritoare.

Muguri-ţi-aş flori de şesuri,
Miresmându-ţi înţelesuri
În poeme insolite
Dorurilor răscolite.

Muguri-ţi-aş busuioace
Doar de mine s-ai noroace
Cât mi-s gândurile-nvoalte
Şi-mi faci slovele înalte.

Muguri-ţi-aş flori de piatră,
Cât îi eşti inimii, vatră,
Şi din gând răsar zorele
Pâlnii treacătelor mele.

Muguri-ţi-aş dumitriţe,
Garofiţe şi crăiţe
Flori de tei şi ment-amară
Seminţii din mine, iară.

Muguri-ţi-aş flori de taină
Să-ţi fiu primăverii, haină
Toamna, confidenţă verii
Iarna, tindă-mlădierii.

Ca, sub rugii de zăpadă,
Să-ngrijeşti fără făgadă
Mugurel de înflorire'n
viţă. De neostoire.

Muguri-ţi-aş siminoc
Peste timp, spaţiu şi loc
Să-ţi irump, pe tâmple vise,
Muguri-ţi-aş legi nescrise.

Bate-un vânt de primăvară
Te iubesc! Ca prima oară!

aprilie 2017

ANGI CRISTEA

Selfie cu moartea

Angi Cristea

.

Marginea de lume unde trăiesc are nevoie de profeți ca de aer!

Aici se construiesc parcări subterane de parcă ne-ar lua cu asediu imigranții.

În toate diminețile excavatoare

nivelează asfaltul,florăresele udă

bulevardele, iar birocrații citesc matrimoniale online.

.

Dragostea este atât de aridă aici!

Cuiburi de berze populează suburbiile.Ziariști feroce trag câte un fum

fix în fața biroului, în timp ce

la postul local primarul inaugurează un eveniment.

SMURD-ul concurează cu DNA-ul

la capitolul promptitudine, iar

țiganii se mută pe

via Toledo.

.

Sărbătorile țin câte trei zile.

Orășenii beau vin de buturugă

păstrat în cămările de la bloc.

Biblioteca este deschisă până

la cinci, exact până la ora când

niște poeți

lansează volume colectiv

despre cum să fii artist într-un

timp când îți faci selfie cu moartea.

5

MIRELA LUNGU

bAdroom stories (big secrets)

(Mirela Lungu)

secretele cresc
ca o pânză de păianjen se-ntind pe scaun
dulap
noptieră
în vârful degetelor pășesc trei dimineți părăsite

îmi aprind o țigară degetele îmi tremură
mi se întăresc sânii
simt iar parfumul cum îmi gâdilă nările
ce senzație stranie

cineva în spatele meu
se așează pe scaun
îmi sortează cu grijă hainele din dulap
îmi citește cărțile de pe noptieră
apoi își stinge țigara
și pleacă