În acest an, unul dintre marii poeți de limbă română, Mihai Ursachi, ar fi implinit 79 de ani. Cum timpul n-a mai avut răbdare, poetul a plecat spre satele cerești, la poporul stelelor, acum șaisprezece ani, în primăvara lui 2004.
Cu această ocazie, se cuvin câteva cuvinte:
MIHAI URSACHI sau HOHOTUL MARELUI LOGOS
Poet profund metafizic, ultimul mare neoromantic al secolului liric douăzeci, cum ne place să-i spunem acestui practicant asiduu al eironului, (desigur în binecunoscutul sens al lui Novalis, acela de a da banalului un prestigiu misterios, iar finitului o aparenţă infinită), Mihai Ursachi a aşezat Poezia în directă legătură cu Sacrul şi cu Misterul Absolut însuşindu-şi astfel postura de sacerdot al spiritului, cu deplină încredere în Inspiraţie. Avem credinţa că şi respectul faţă de inspiraţie (atitudine adînc romantică întîlnită azi la tot mai puţini poeţi ai lumii) l-a ferit de grafomanie. Nu s-a îndepărtat de esenţă, de picătura magică sau de acel spiritum verbi, cum însuşi o spune.
În nişte vremuri destul de ostile creatorului adevărat, poetul trăitor în „mahalaua celestă Ţicău” a Iaşilor, cu un aer de prinţ extravagant, de ultim vlăstar al unei familii nobiliare, distant faţă de oricine şi grijuliu faţă de orice privire vandală, a instituit un comportament deosebit al artistului, o distincţie care impunea respect şi ţinea la distanţă pînă şi pe activiştii rutinaţi. A impus, prin urmare, modelul artistului lipsit de dogme, de prejudecăţi, de ideologii. Astfel şi-a căpătat, în lumea literară, renumele şi calitatea de Magistru, prin ţinuta sa intelectuală impecabilă, prin discursul erudit despre filosofie şi arte, în perioada în care atît de prestant s-a autointitulat „Padişahul întregii Melancolii,/ împărat al Singurătăţii de Sus şi de Jos,/ stăpînitor absolut al regatului Dor/ şi Prinţ Senior/ al Tristeţii”. Mai tîrziu, poetul avea să se autodefinească cu totul altfel: „Acesta e autorul, el duce pe umăr un crin ca pe-o puşcă./ Astfel înarmat, tot ce există îl muşcă/ Adeseori spune: „o, slăbiciune,/ numele tău este artă./ Fiind deci atît de ridicol şi slab, întreprinderea lui e deşartă,/ întocmai ca a zidarului, fratele său,/ care a vrut să clădească o piramidă-n Ţicău./ Dar mai cu seamă, ora îi pare tîrzie, şi mult îi e teamă/ că vremea nu-i pe măsura uneltelor sale modeste./ Deci plin de mîhnire el vă propune această poveste”. Prin urmare, o poveste. Acest mare făuritor de mistere ne propune mereu o poveste, mereu o altă poveste lirică. O essentia nobilis.
Fascinat de cultura germană, ca şi Eminescu în urmă cu un secol, în special de filosofia clasică intruzionată peste tot în artă, Mihai Ursachi ne propune prin poezia sa un vademecum, o lirică iniţiatică de mare rafinament, de gestică largă, cu înălţări cosmice, un fel de exortaţie dincolo de limitele realului. Aproape toţi comen¬tatorii poeziei lui Mihai Ursachi, de la Laurenţiu Ulici, Doinaş, Manolescu, A. Sorkin, Dan Mănucă şi pînă la mai tinerii Friedrich Michael şi Mircea A. Diaconu au presupus în spatele operei sale poetice o solidă cultură filosofică. De altfel, Magistrul absolvise Facultatea de filosofie, dar şi pe cea de limbă germană, ştia ceva latină şi avea acces la marii filosofi în limba lor. Citea şi recitea. Odată a spus: „Recitindu-l pe Hölderlin, mă despart de Heidegger” sau „În America, pe plaja din La Jolla, l-am citit vreo doi ani pe Heidegger şi m-am dezgustat de el”. Symposion Nigrum, Primăvara socratică, Monomachia sau lupta lui Iacov cu cele două legi, Poemul de purpură şi multe altele sunt poeme cu o vădită încărcătură filozofică. Totul porneşte de la „tăcerea enigmei” din „inelul arheic”, circumscris pătratului stihial, circumscris, la rîndu-i, de cercul fiinţării. Poetul e cel care distilează gloria lumii, pentru a obţine gloria gloriei, adică gloria Dei, a cincea esenţă, din cele patru care se transmută circular din una în alta. Trinitatea sacră este compusă din escaţiile primordiale Unul-unic-unitor şi Multiplul-în-Unu, legate între ele prin Marele Logos. Noi am putea fi doar hohotul Marelui Logos. Cum spune poetul într-un eseu, „Poezia există pentru că Fiinţa este în sine ironică”, iar „ironia radicală este ontologică, pentru că Fiinţa este ironică”.
Chiar dacă e convins că „Fiinţa în sine nu-şi dezvăluie esenţa”, Mihai Ursachi va continua să creadă alături de Martin Heidegger din Erläuterungen zu Hölderlins Dichtung că „poezia este menirea ctitoritoare a Fiinţei – nu o spunere oarecare ci aceea prin care toate acestea ies în deschidere, despre ceea ce discutăm şi dezbatem în limbajul cotidian”. Pentru el, poezia e act sacerdotal, e ceremonial şamanic. Să-l ascultăm: „Magia şi alcoolul vieaţa’mi guvernează,/ pe care-am început’o studiind filosofia,/ anatomia, dreptul şi vai, teologia,/ dar negăsind în ele nici linişte nici bază.// Sacrificai Venerei şi-am zis: oricum o fi ea,/ sublimă ori sordidă, în trupu’i se ascunde/ misterul fără nume şi coapsele’i fecunde/ în spasmul ca o moarte conferă veşnicia.” (Magie şi alcool). La Mihai Ursachi, referinţele biografice sunt topite în text, devenind componente ale poveştii magice, ca în acest poem de sorginte baladescă: „Trei fraţi pătaţi/ s’au pornit la pădure:/ unul la lemne,/ unul la semne,/ cellalt să’ndemne.// ...Erau albăstrele pe ceruri şi’n lunci tămîioară,/ la vremea cositului, zorile’n rouă,/ pe luna cea nouă/ fraţii pătaţi au plecat ca să moară./ ...Vremea cositului, roua bocitului...// Unul şi-a luat o povară’n spinare,/ tot lemne uşoare,/ tot lemne în floare,/ tei cu frunza mare./ „Să fie, a zis,/ pentru cei petrecuţi întru vis.” (Trei fraţi pătaţi). Sau: „Noi, Mikado al pădurii instituim,/ din clipa aceasta, ordinul sacru/ al Crizantemei de Aur./ Splendida Noastră Maiestate/ îl înălţăm pe dulăul Nostru Azor,/ pentru credinţă, deşteptăciune şi vitejie,/ la rangul de Cavaler/ al Crizantemei de Aur.” (Edict).
Poezia ademeneşte viaţa, viaţa adună poezia. Povestea, simbolurile, parabolele, proiecţiile în ideal, totul formează o mitologie, mitologia ursachiană. Mihai Ursachi ar fi fost disponibil să scrie Ţiganiada, Ierusalimul eliberat, Evgheni Oneghin, adică să poeticească lungi şi ademenitoare poveşti, dar timpul epopeii e demult trecut. Povestea însă vine de peste tot: „Într’un lac din judeţul Suceava/ s’a găsit un mic animal tubular/ în interiorul căruia se bănuieşte/ c’ar fi desenată harta peninsulei Kola/ pînă în cele mai mici amănunte.” (Descoperire lacustră). Altădată, tot ceremonialul liric este pus magistral în mişcare pentru o scurtă, extrem de scurtă întîlnire cu domnişoara Gabriela Şerban într-o expoziţie de pictură: „Ce melancolice goarne legănau universul în/ după-amiaza de toamnă în care străin/ şi stingher rătăceam printre turnuri şi case.../ Dar Gabriela Şerban nu ştia/ că cerul anume din goarnele sale sunase/ singura mea întîlnire cu ea./ Desigur că înainte de asta milenii/ s’au drămuit, chiar Napoleon a murit/ şi multă vreme la denii/ eu serile mele m’am dus fericit./ Dar Domnişoara – ochii ei faruri/ violacee în noapte - ca dintr’un somn m’a trezit,/ Domnişoara eternă, leită, nepăsătoare de multele ei avataruri./ Cauza straniei sale prezenţe, a întîmplării, a fost şi acuma doar ea,/ părea că o ştie prea bine, deşi nicidecum nu ştia/ şi deşi a durat doar o clipă, un neînsemnat amănunt,/ era hărăzit cu stricteţe să aflu că este, să ştie că sunt./ Lumile ei, vieţile ei, pentru dînsa erau suveniruri stinghere,/ cu pisicuţe angora şi jucării pe un iaht de plăcere/ în nebuloasele, de mine în veci nepătrunsele sfere;/ iar lumile mele erau labirinturi impure/ cu fumegînde făclii şi scule străvechi de tortură,/ spre care-o striga în neştire o nostalgie obscură./ Acolo, în sala cu nuduri profund suedeze,/ neruşinat încîlcite, vernil la culoare şi puţin cam obeze,/ Domnişoara înaltă, frumoasă, avea ceva militar,/ de june cadet cartofor, ce anume, m’aş întreba în zadar,// ceva citadin şi rural totodată, în fine, s’a oprit chiar la cel mai obscen/ dintre nuduri, l-a cercetat cu priviri delicate, experte,/ în vreme ce sîngele meu se urcase la ten,/ căci presimţeam că’n curînd o voi pierde./ Am vrut să îngaim ca o scuză, ea mă fixă curioasă/ (era atît de frumoasă)/ apoi se’ndreptă amuzată către o carte/ cu iscălituri şi impresii, a scris ceva englezeşte şi-apoi/ s’a scufundat între viaţă şi moarte/ în frunzele care plouau peste noi.// Dar vouă de toată istoria asta nici că vă pasă.” (Poem despre domnişoara Gabriela Şerban şi despre unica noastră întîlnire la o expoziţie suedeză de pictură). Acelaşi ceremonial liric, ceremonial care-l particularizează întru totul pe Mihai Ursachi îl întîlnim şi în memorabilele poeme Din reveriile Domnului R (I şi II), Agentul neantului, Talismanul, Naturforschung, Răpirea lui Narcis, Jîlţul verde, Missa solemnis, Odaia gingaşei iubiri ş.a.
S-a spus despre poezia lui Mihai Ursachi că e o poezie „îndrăgostită de propriul ei discurs” (Ioan Holban). Poate că aşa este. Dar cu orice poezie originală, autentică, se întîmplă astfel. Născîndu-se dintr-o iluminare şi o revelaţie misterios demiurgică, primeşte totdeodată şi forţa contemplării de sine. Spune poetul: „Vai, vai, ce fruct să fie acesta,/ cu miezul mai mare decît coaja?/ Ce fruct e acesta,/ care trecîndu’şi de margini,/ învăluie Oceanul, Pămîntul, ca pe o nucă/ şi sfera de cristal a Comorii?/ Şi fiinţînd nesfîrşit de afară, dincolo de sine,/ găoacea lui stă în mijlocul miezului/ şi îl mărgineşte...” (Fructul oprit). Spune: „Eu sunt măsura/ cuvintelor, verbum verborum.” Şi mai spune: „Poezia nu’i o brăţară de aur/ Poezia nu’i frunzuliţă de laur/ Poezia cu solzi de balaur// Poezia nu’i o caleaşcă/ Poezia nu este pleaşcă/ Poezia cînd vrea să te pască// Poezia nu’i un ceasornic/ Poezia nu’i ornitorinc/ Poezia ce sfîşie spornic”. Şi iarăşi spune: „Fără teamă, fără speranţă voi povesti povestirea. Aşa cum a fost şi/ cum s-a întîmplat”. Şi: „Noapte de veci pentru cel răstignit în el însuşi…”. Gesturile poeziei lui Mihai Ursachi sunt largi, ceremonia şi viziunea neoromantice, tonul profetic. Să cităm doar două fragmente din Poemul de purpură, pe care-l considerăm cel mai profund text liric scris de Mihai Ursachi şi care poate figura în orice antologie de poezie a lumii: „Faptele mele de aur s’au petrecut sub imperiul/ deşertului. Mari piramide/ au privegheat împlinirea destinului. Şi mai ales/ au fost glasuri de crini ai cîmpiei, ca un vaer,/ sacre versete rostind, pomenirea/ celor de-a pururi nefăptuite, gloria lor/ oficiind’o psalmodic în singurătăţile/ Sfinxului.// Dar nu despre-acestea e vorba, ci despre/ beţia de sînge virgin, despre frunza/ străpunsă cu suliţa, despre capul iubit/ rostogolindu-se tandru la gleznele mele./ S’a săvîrşit întru deplina/ înstăpînire-a deşertului. Craniul iubit/ l-am prefăcut în pocal pentru cultul/ celor inexistente...”; „Pe drept sau pe nedrept? Pe drept sau pe nedrept./ Mai întîi a fost dat la călău ca să’i taie mîinile amîndouă./ Au căzut ca doi peşti pe-o movilă de mîini. Aceasta e soarta captivilor, asta/ e soarta mîinilor lor. După o lună’i tăiară/ braţele pînă la cot. Aceasta e soarta tîlharilor./ Mai apoi îi tăiară şi limba, căci aşa se cuvine sperjurilor./ Ochii i-au scos cu pironu’nroşit, ispăşindu-şi astfel necredinţa./ Gîtuirea i s’a făcut pe’ntuneric, cu struna arcului melodios.// Căci asta e soarta celor ce s’au născut.”
Nu putem încheia acest scurt excurs al nostru fără a semnala un motiv prezent în toată lirica lui Mihai Ursachi: călătoria. Ca şi la Eminescu sau Hölderlin, călătoria este cu precădere astrală, la ea participă tot universul: „Împodobită cu florile morţii,/ icoană de lacrimi, primeşte tămîia…/ Se năruie cerul – zăvoarele porţii,/ sunt eu, am venit, aleluia.” (Missa brevis). Sau: „O, goarnele nunţii mă cheamă degrabă, / trăsura e jos, mai încet, mai încet…/ - De cînd te aştept, multiubite, acum sunt o babă,/ iar tu, bag de seamă, aduci a schelet…” (Nuntă în cer). Sau: „Făclii din ceara vieţii aprindeţi, şi cunună/ de chiparos şi laur gătiţi pentru-necatul/ ce cîrmuie prin stele Corabia nebună” (Missa solemnis). Dar cel mai spectaculos poem al călătoriei, scris în scenariu ursachian supra¬realist este Spre steaua carnagiului, în care poetul se imaginează călătorind prin intermundii călare pe un vierme: „Treceam - cîtă vreme - pe lîngă limanuri,/ prin intermundii, tărîmuri inferme,/ fără opriri la cereştile hanuri,/ căci vai, călăream pe un vierme.// „De ce, întrebai albiciosul meu cal,/ a trebuit să mă nasc pentru tine, iar tu/ pentru ce m’ai ales?" Infernal/ ondulîndu’şi spinarea, tăcu.” Şi de ce n-am aşeza între poemele călătoriei pe cel mai scurt şi mai popular, adică Post scriptum. Transversaliile mari sau cele patru estetici. Poezie pe care a scris-o magistrul Ursachi pe cînd se credea pelican?: „Un om din Tecuci avea un motor/ dar nu i-a folosit la nimic”.
Cititorul avizat poate observa cu uşurinţă că prima carte publicată de Mihai Ursachi în 1970, Inel cu enigmă, conţine toate datele poeziei pe care o va scrie în următorii ani, fiecare poem adăugîndu-se ca o piatră la celestul său templu poetic. Inelul cu enigmă era de fapt viziunea misterului iluminat periferic. Casa poetului e de lumină şi mister. El se autonumeşte şcolar întru melancolie şi poartă un ghiozdan cu tăbliţe hitite. Cum am observat, rodul e imaginat cu miezul mai mare decît coaja. De aceea poetul caută mereu „o formulă spre dezlegarea formulelor”. El descoperă legea levitaţiei universale, reuşeşte să strunească maşinăria de foc a destinului şi să descifreze cîntecul trist al căluţului de mare (Hipocampus).
Prin poezia pe care a scris-o Mihai Ursachi a realizat în limba română o Zidire spirituală de neclintit.
Daniel CORBU
