EMERGENȚĂ
Bacovia scrie la vioară
vioara tace-n do major
și dacă totul o să doară
ce vers speranța tuturor
Vioara tace-n do major
poetul scrie câte-o rană
tăcerile totuși mai dor
durerea-i condiția umană
Poetul scrie câte-o rană
dar dacă totul o să doară
va da un înger de pomană
Bacovia tăcere la vioară
Vioara plânge-n do major
Doamne pe buzele tuturor
Fulger blond fulger blond
te-am zărit prin facultate
dădeai zilei orizont
inocent plin de păcate
Te-am zărit prin facultate
într-o zi de nenumit
prea aproape prea departe
ai plecat și n-ai venit
Într-o zi de nenumit
dădeai clipei orizont
plus și minus infinit
fulger blond fulger blond
Te-am zărit prin facultate
student celor șapte arte
Costel Zăgan, CEZEISME II
i-am spus
și
crinul
brusc
a înflorit
lăsându-mă
în urmă
Singur și îndrăgostit
COSTEL ZĂGAN, POEME INFRACȚIONALE, 1995
Câte neamuri proaste în această ţară!
Suflete de slugă, lepre, mitocani
Se întrec în vile, au maşini la scară
Ştiu doar o deviză: bani şi iarăşi bani!
N-au prea multă şcoală, cam de clasa IV-a,
Dar au prins clişee la televizor
Toţi au doctorate, să-i admire şatra,
Ţipă mahalaua în osânza lor.
Şi ce morgă tâmpă! Ifose stupide!
Ochelari de aur, ţoale de import!
Fac pe francmasonii, intră prin partide...
Ah, voi, neamuri proaste, nu vă mai suport
Pentru mine sunteţi nişte linge blide,
Ouă de năpârcă, ce duhnesc a mort.
Unora care au cerut să fiu împuşcat
Am spus că am avut şi noi cultură,
Cultură veche, nu de festival.
Ce rău făcutu-ţi-am, lepădătură,
De-ţi tot ascuţi cuţitul criminal?!
Am spus că tot ce-i sfânt o să rămână,
Că Cineva veghează-al meu destin,
Că Eminescu-a scris doar în română,
În alfabetul nostru cel latin.
Am spus că Eminescu ne e scutul
Cel de lumină lină şi oţel,
Că este rău să ne uităm trecutul,
Că şi mai rău e să ocheşti în el;
Că-i fapt de josnicie şi ocară
Să duci un trai de cârtiţă râmând,
Să nu ştii ce se-ntâmplă pe afară
În vântul şi-n lumină sângerând;
Că nu e bine tot ce se întâmplă
Cu limba, cu istoria, cu noi.
De ce vrei să-mi înfigi un glonte-n tâmplă,
Turcitule, prăsit de vremuri noi?!
Nu inventez, cum spui, probleme
Şi nici dureri. Într-adevăr e rău.
Ci tu ai inventat un fel de steme
Cu spicul aplecat spre sacul tău.
Ascultă-mă! Întregul piept mi-e plin cu
Jăratecul durerii supărat.
Te şfichiuiesc cu varga: "na turbincu!"
Nu cer să fii de cracă spânzurat.
De-atâtea ori văzui a morţii coasă,
Jivine din hăţişuri m-au păscut,
Dar fiară nu-ntâlnii mai fioroasă –
Ce fel de mumă oare te-a născut?!
Şi cum de nu te potopeşte Nistrul
Cel care astăzi, din pricina ta,
Mi se arată-n inimă sinistru
Şi-ajuns-am a-l urî şi blestema.
Să lupt cu tine ori să-ţi iert păcatul,
Căci iată-avem înnemuriţi părinţi?!
Dar m-ai lovit în creştet cu placatul
Vroind să-mi vâri istorii noi în minţi.
Închei poemul şi îmi iert piticul,
Căci mi-au şoptit trei îngeri necorupţi:
"Pe-aista l-a fătat sub cer nimicul
Şi n-are nici un rost cu el să lupţi".
"Nu-i chiar aşa", aud cum îmi şopteşte
Un frate drag, un cântăreţ şoiman:
"Pe-aista nu-l ierta, ci ia-l în cleşte
Şi dă-l prin răzătoare ca pe hrean!"
Ci eu mă uit la fiii mei, la casă
Şi caut un răspuns în ochii lor.
Şi-atâta suferinţă mă apăsă
Şi nu de glonte, ci de jale mor.
Noi nu ucidem! Noi prin suferinţă
Eroi, martiri, profeţi şi sfinţi suntem.
Din ea: din suferinţă-şi ia fiinţă
Vecia-n care credem şi cântăm.
IUBIRE IMPOSIBILĂ
Tu, eşti un rău prioritar
Eu, o fiinţă desuetă
Şi-n vastul zilelor precar,
Pentru-o iubire, facem chetă
Ne cheltuim ultimul vis
Pentru-o fărâmă de speranţă
Ne pierdem sigur şi precis
În neagra zilelor constanţă
Pe geana nopţilor nălucă
Să-mi dai un semn că mai exişti
Şi lasă inima s-aducă
Leac pentru ochii goi şi trişti.
Mai dăruieşte-mi un sărut
În suflet mai deschide-o poartă
Să pot s-o iau de la-nceput
Când vreau, să plâng râzând de soartă.
Destinul nostru-i indecis
Ce ni se-ntâmplă-i peste fire,
Însă ce suntem, ştim precis :
Bolnavi din lipsă de iubire
Astăzi este ziua de naștere a unuia dintre redutabilii scriitori români de azi, prietenul poet și prozator ADRIAN ALUI GHEORGHE. Cu această ocazie, se cuvin câteva cuvinte:
Născut la 6 iulie 1958 în comuna Grumăzeşti-Neamţ, absolvent al Facultăţii de Litere din Iaşi, Adrian Alui Gheorghe (debut în volum, 1987, cu POEME ÎN ALB-NEGRU) este în peisajul liric românesc un poet neoexpresionist, de mare forţă, uzând de toate tertipurile textuale ale optzecismului pentru a obţine esenţele imaginarului poetic dar și un redutabil prozator prin cărțile publicate în ultimii ani.
Temele poeziei lui Adrian Alui Gheorghe sunt cele mari: IUBIREA, MOARTEA, ABSENŢA, FRIGUL, EXILUL, STRĂINUL, MEMORIA. Cititorul poate urmări în fiecare carte publicată o serie de autodefiniri şi autoportrete ale poetului. Spune: „Eu sunt Îngerul căzut, mă puteţi pipăi” sau „Celebritatea mea e o broască ţestoasă voi o vedeţi venind legănându-se-ncet”. Şi încă: „Am continuat să scriu poezie/ întrebându-mă deseori dacă/ sentimentele sunt adevărate/ sau nişte emanaţii ale materiei dintotdeauna”; „Viaţa ta e un bordel cu fecioare şi tu, biet aventurier,/ nu ştii unde începe virtutea şi unde sfârşeşte onoarea?”; „Te uiţi la mine. da scriu poezii. de fapt suflu/ în urechea cuvintelor ca în trompete”; „Ocupaţia mea este să smulg săgeţile din inimă”.
Poezia lui Adrian Alui Gheorghe este navetă continuă între sacru şi terestru, o căutare a ferestrelor ce dau spre ideal, ca în acest Autoportret în mişcare: „Sînt gol ca o picătură chinezească într-un ziar/ de provincie liniile acelea par mereu nişte cocori/ în repaus/ visând zboruri lungi cu finalitate nesigură// adun răni. le aşez una lângă alta le fac frumoase/ chem femeile să vadă direct cum se depun/ calciul şi moartea pe oase// cârpele spun că sunt flamuri, sporesc cu ele aparenţa/ sub ploaia de noiembrie fâşii de pământ secetos/ ca şi cum toamna – la urma urmelor, toamna - / memoria stă spânzurată cu cocorii în jos”.
RISIPIREA e o altă temă predilectă a poetului, o temă cultivată de multe ori în stilul clasicilor avangardişti. Să cităm din ,,Jumătăţi de lună”: „câte nopţi câte nopţi/ cântând cu saxofoniştii morţi/ prin ierburi/ lipind jumătăţi de lună/ pe pieptu-ţi/ râzând: ce copilăros univers/ ni s-a dat/ spre cheltuială/ spre risipire”.
Spectaculos este Adrian Alui Gheorghe în poeme de amplă declamaţie romantică, de imprecaţie, în care ideile sunt cinice şi limbajul violent. Cităm în acest sens, un fragment din ,,Du-te-n pântecele mă-tii de hoit”: „Să înjuri tot. Să înjuri cum. Să înjuri ce. Să vezi înjurătura/ trecînd prin cameră deschizînd fereastra şi plecînd să ia în/ răspăr/ lumea să o înghesuie într-un colţ şi s-o înjure mai departe./ Dumnezeii tăi de lume!/ Dumnezeii tăi de floare! Dumnezeii tăi de apă, de cer,/ de nor, de pasăre...!/
Alteori avem de-a face cu poeme morale, scurte şi percutante: „Nu daţi omul/ pe mâna oamenilor:/ nu au milă” (Dumnezeu rău înlănţuit).
Poet haruit, de mare forţă şi spectacol liric, apostol al unui neoexpresionism cu accent original, Adrian Alui Gheorghe este unul dintre poeții de prima linie ai lirismului românesc.
Daniel CORBU
t S r o n e s p d o 1 t t l 6 l 9 c 6 t h 9 8 l h r u 0 m i C a m 7 1 a g i m 6 h 6 0 m u 1 0 6 h f m a t 1 3 u 5 c 2 · Distribuit p...
