Ea are mici curburi și neboloase interstelare. Ea este cosânzeană
și cosmogonică & intergalactică. Dar, din când în când, îi apar costelații
pe picioare. Eu le văd și sunt singurul martor anonim al ănstelării ei,
adică al urcării ei la cer, vreau să zic. Al putea să-i pun un nume din nou.
Să-i spun, așa, de pildă, Calea Lactee. Sau Galaxia. Nu, pe bune,
ce-ar fi să se numească așa, ce-ar fi să se cheme Calea Lactee iubita ta?
Să ai o gagică aparte, aproape ibovnică, care să se numească, bunăoară,
Bellatrix? Sau, mai degrabă, Casiopeea? E inadmisibil! Cum ar fi,
pe gagica ta să o cheme Orion? Să-i zici: Orion, iubițel, acum desfă
și tu piciorușele nițel, nu fi rea!... Oho, ce iubire ar fi! Ca Sita și Ramma.
Ar fi o dragoste fără sfârșit. Și nu oriunde,
ci în univers. Ar fi o iubire așa,
cam cum visau romanticii. Și eu nu sunt altceva decât un romantic întârziat,
un piranha al romantismului. Un homo îndrăgostisus. Homo înnnebunitus
din dragoste. Ultimul romanticus al Europei. Și al lumii.
Homo covurluianus. Sau, mă rog, nici nu știu prea bine, covurluiensis.
Homo pierdutus în lume. Pierdutus în spațiu
și regăsitus într-o femeie,
regăsitus într-o singură femeie.
MIHAI GĂLĂȚANU, INTRAVENOS, 2019
