Glontele internaţionalist
Unora care au cerut să fiu împuşcat
Am spus că am avut şi noi cultură,
Cultură veche, nu de festival.
Ce rău făcutu-ţi-am, lepădătură,
De-ţi tot ascuţi cuţitul criminal?!
Am spus că tot ce-i sfânt o să rămână,
Că Cineva veghează-al meu destin,
Că Eminescu-a scris doar în română,
În alfabetul nostru cel latin.
Am spus că Eminescu ne e scutul
Cel de lumină lină şi oţel,
Că este rău să ne uităm trecutul,
Că şi mai rău e să ocheşti în el;
Că-i fapt de josnicie şi ocară
Să duci un trai de cârtiţă râmând,
Să nu ştii ce se-ntâmplă pe afară
În vântul şi-n lumină sângerând;
Că nu e bine tot ce se întâmplă
Cu limba, cu istoria, cu noi.
De ce vrei să-mi înfigi un glonte-n tâmplă,
Turcitule, prăsit de vremuri noi?!
Nu inventez, cum spui, probleme
Şi nici dureri. Într-adevăr e rău.
Ci tu ai inventat un fel de steme
Cu spicul aplecat spre sacul tău.
Ascultă-mă! Întregul piept mi-e plin cu
Jăratecul durerii supărat.
Te şfichiuiesc cu varga: "na turbincu!"
Nu cer să fii de cracă spânzurat.
De-atâtea ori văzui a morţii coasă,
Jivine din hăţişuri m-au păscut,
Dar fiară nu-ntâlnii mai fioroasă –
Ce fel de mumă oare te-a născut?!
Şi cum de nu te potopeşte Nistrul
Cel care astăzi, din pricina ta,
Mi se arată-n inimă sinistru
Şi-ajuns-am a-l urî şi blestema.
Să lupt cu tine ori să-ţi iert păcatul,
Căci iată-avem înnemuriţi părinţi?!
Dar m-ai lovit în creştet cu placatul
Vroind să-mi vâri istorii noi în minţi.
Închei poemul şi îmi iert piticul,
Căci mi-au şoptit trei îngeri necorupţi:
"Pe-aista l-a fătat sub cer nimicul
Şi n-are nici un rost cu el să lupţi".
"Nu-i chiar aşa", aud cum îmi şopteşte
Un frate drag, un cântăreţ şoiman:
"Pe-aista nu-l ierta, ci ia-l în cleşte
Şi dă-l prin răzătoare ca pe hrean!"
Ci eu mă uit la fiii mei, la casă
Şi caut un răspuns în ochii lor.
Şi-atâta suferinţă mă apăsă
Şi nu de glonte, ci de jale mor.
Noi nu ucidem! Noi prin suferinţă
Eroi, martiri, profeţi şi sfinţi suntem.
Din ea: din suferinţă-şi ia fiinţă
Vecia-n care credem şi cântăm.
